Incontestabil atitudinea Bucurestiului a produs o mare surpriza. Explicatiile suprizei sunt de natura generala si de natura specifica.
Cele dintai isi au originea in obisnuinta generala cu o Romanie care nu face nimic spre a-si impune punctele de vedere. O Romanie mereu rationala, generoasa, flexibila. O Romanie vesnic abordabila si deschisa spre compromisuri. Atat de deschisa incat ajunge pana la compromiterea propriilor prioritati. De la asemenea Romanie nimeni nu se astepta sa anunte ca are exigente care, daca nu vor fi satisfacute, vor determina blocarea unei decizii europene indelung pregatita si grijuliu negociata de protagonistii UE.
Surprinsi si …furiosi, reprezentantii Comisiei Europene au reprosat diplomatiei romanesti ca nu a avertizat in legatura cu existenta problemei astfel incat aceasta sa poata fi rezolvata inainte de a izbucni criza. Asa este! Suprareactia europeana fata de pozitia Romaniei se poate explica si prin aceasta surpriza. Nu am stiut sa o evitam pregatind terenul din timp. Ne putem intreba, insa, daca UE in ansamblul ei, asurzita de tacerea cronica a Romaniei, mai are capacitatea de a auzi solicitarile romanilor.
Motivul specific al surprizei europene tine, insa, de faptul ca nimeni nu se astepta ca Romania sa devina intransigenta tocmai in legatura cu Serbia. Aceasta mai ales in momentul cu uriasa incarcatura simbolica in care dobandirea statutului de candidat reprezenta revenirea ei in familia europeana si recunoasterea progreselor democratice facute cu mari sacrificii de orgoliu national.
In ultimii aproape doua zeci de ani de traversare a desertului Serbia a avut mereu alaturi Romania. Chiar si atunci cand, din loialitate fata de valorile democratice si de aliatii euro-atlantici, liderii politici romani au declarat ca interventia militara NATO in Balcanii de vest este „legitima si necesara”, inca Serbia a fost in masura sa isi puna la adapost flota civila aeriana la Timisoara. Dupa caderea regimului Milosevic oamenii politici romani au fost printre primii care s-au deplasat la Belgrad spre a da un semnal ca Serbia este dinnou frecventabila si trebuie tratata cu respect de comunitatea internationala. Ulterior, Romania a refuzat cu incapatanare recunoasterea secesiunii kosovare riscand izolarea in UE si NATO. In fine, tot Romania a militat consecvent pentru ca Serbiei sa ii fie validate perspectivele europene, sa ii fie respectat dreptul la integrare europeana si sa ii fie acordat statutul de candidat oficial la aderare. O asemenea politica venea in mod evident din convingere iar nu oportunism. Iata de ce vetoul romanesc de ultim moment aparea ca o miscare irationala apta a rapi Romaniei roadele unei actiuni politico-diplomatice coerente cu caracter strategic. Oricat de importanti vor fi fost romanii timoceni, blocarea deciziei UE in favoarea Serbiei ar fi constituit o infrangere strategica pentru Romania.
Rezulta ca Bucurestiul a ales gresit momentul si motivul flexarii muschilor. Statutul de candidat oferea Serbiei un premiu simbolic iar actualei ei guvernari pro-europene (deci, simpatica Romaniei) un atu suplimentar in importantele alegeri care urmeaza sa aiba loc in curand. Succesul european al Presedintelui Tadic este de natura a stopa accesul la guvernare al nationalistilor sarbi. (Aceasta era o alta miza strategica a deciziei UE.) In rest, pe parcursul negocierilor de aderare Romania ar fi avut nenumarate ocazii de a ridica si rezolva problema timocenilor. Protocolul romano-sarb privind chestiunea timoceana – un document care nu rezolva problema drepturilor dar organizeaza procesul care ar urma sa duca la acordarea lor – a reprezentat o solutie de ultim moment apta a evita un dezastru strategic. Ea a permis fiecaruia sa isi salveze imaginea.
S-a speculat ca Romania a incercat sa creeze un blocaj in legatura cu Serbia spre a impune deblocarea intrarii sale in spatiul Schengen. Este fals! Soarta Serbiei nu conta catusi de putin in ochii celor care se opuneau abuziv intrarii Romaniei in spatiul Schengen. Mai mult, pentru cercurile eurosceptice, national-populiste si xenofobe vest-europene, extinderea UE prin integrarea Balcanilor de Vest (a Serbiei, in special) este tot atat de nedorita cat si extinderea spatiului Schengen prin includerea Romaniei si Bulgariei. In consecinta, posibilul qui pro quo imaginat de romani ar fi putut duce la ratarea ambelor tinte – statutul de candidat UE pentru Serbia si cel de membru Schengen pentru Romania. State precum Olanda (caci despre aceasta este vorba in primul rand), mentinand opozitia fata de Bucuresti, ar fi putut scapa de candidatura sarba cu mana Romaniei.
Mai degraba a fost vorba despre un rationament de politica interna (in care chestiunea Schengen a jucat, cel mult, rol de fundal). Intr-un an electoral, cand tot ceea ce tine de identitatea si demnitatea nationala devine subiect de maxima sensibilitate, drepturile „romanilor” timoceni capatau potentialul unei dispute cu capacitatea de a dirija voturi spre una sau alta dintre taberele in concurs. Opozitia insasi a cerut fermitate in apararea timocenilor. (Este adevarat ca la Bruxelles, discursul reprezentantilor Opozitiei a fost diferit caci ce este patriotic la Bucuresti nu este politic corect in UE.) Cu perspectiva insuccesului pe tema Schengen si prins intre „patriotismului alegatorilor” si oportunismul opozitiei, Guvernul roman nu s-a gandit sa obtina intrarea in Schengen la schimb cu statutul de candidat al Serbiei ci drepturi pentru „romanii” timoceni in locul intrarii in Schengen.
Daca fermitatea intempestiva a Romaniei a surprins, de (justiticate) surprize a avut parte si Romania. Caci surprinzatoare (cel putin pentru unii) a fost duritatea criticilor formulate de toata lumea la adresa Romaniei, consecutiv atitudinii sale in chestiunea sarba. Doua sunt explicatiile principale ale acestui adevarat criticism : una conjuncturala si alta structurala.
Explicatia conjuncturala sta in incercarea adversarilor Serbiei de a folosi cererile Romaniei in chestiunea minoritatilor spre a desprinde Serbia de Romania. Ulterior, lipsita de un aliat ca Romania, Serbia va fi mai usor de supus. Toti cei care (state sau politicieni) de-a lungul anilor s-au opus deschiderilor europene catre Serbia, care au lucrat pentru izolarea si pedepsirea Serbiei, care au descris Serbia ca pe unul din relele supreme ale timpului, dintr-o data s-au intors catre Romania, cea care cu riscuri si costuri semnificative se opusese consecvent unor asemenea atitudini, acuzand-o pentru subminarea perspectivelor europene ale Serbiei. Cine sa creada ca o asemenea convertire este sincera?!
Acest lucru trebuie inteles la Belgrad, acolo unde lipsa de flexibilitate si realism in recunoasterea aspiratiilor culturale ale vlahilor timoceni a fost in egala masura responsabila pentru impas, intrucat a impins Romania intr-o pozitie strategic ilogica. Serbia era cea dintai care avea interesul sa ajunga rapid la o intelegere cu Romania asa incat in momentul primirii statutului de candidat aceasta (eliberata de propriile presiuni interne pe tema timoceana) sa apara pentru opinia publica sarba ca sustinator absolut iar alianta strategica romano-sarba sa poata fi mentinuta. Mai ales pe fondul problemelor interne ale celuilalt mare aliat regional al Serbiei, Grecia, angajamentul Bucurestiului alaturi de Belgrad ramane esential pentru viitorul natiunii sarbe in UE.
Alianta romano-sarba este importanta si pentru Romania. Inveninarea relatiilor cu vecinul sarb slabeste Romania tulburand echilibrul geo-strategic in Europa de Sud-Est. Proclamarea eligibilitatii Serbiei ca membru al UE este un moment psihologic major marcand trecerea simbolica a sarbilor din tabara cvasi dusmanilor Occidentului in tabara cvasi aliatilor Occidentului. In acest moment Romania trebuie sa fie alaturi de Serbia. (Cu atat mai mult cu cat a nu fi alaturi de Serbia acum echivaleaza cu a nu fi nici alaturi de Occident.) In plus, Romania trebuie sa faca limpede ca sustinerea Serbiei nu este legata de nici un qui pro quo, nu urmareste nici o compensatie si nu asteapta nici un comision. (Dorinta Imparatului Napoleon al III-lea de a pastra Nisa si Savoia pentru Franta pe cand sprijinea activ si efectiv unificarea Italiei, nu le-a fost iertata de italieni „binefacatorilor” lor francezi nici pana azi.)
Explicatia structurala a surprinzatoarei iritari a UE sta in complexele de superioritate fata de Romania care sunt latente in toate sufletele si care asteapta cel mai mic pretext spre a se exprima cu virulenta. Acum pretextul a fost Serbia. Satisfactia cu care voci din toate familiile politice si din toate zonele geografice au denuntat «manevrele », « santajul » si « obstructionismul » Romaniei, trebuie sa ne dea de gandit. Aceste condamnari nu tin nici de oportunismul politic si nici de vreo subita simpatie pentru cauza sarba ci de sindromul romanosceptismului.
Din aceasta istorie fiecare are cate ceva de invatat.
Diplomatia romana, ca demersurile sale trebuie incadrate mai bine in perspectiva strategica si pregatite cu mai mare temeinicie. Diplomatia sarba, ca remarcabilei sale capacitati de rezistenta si admirabilului sau simt al demnitatii nationale trebuie sa ii adauge si un gram de flexibilitate si pragmatism.
Satisfactia cu care romanii au salutat „succesul diplomatic” al Bucurestiului in chestiunea timoceana (uitand, parca, de insuccesul in chestiunea Schengenului) se cere corect inteleasa. Pentru romani victoria a fost repurtata nu impotriva Belgradului ci impotriva arogantei Bruxellesului. Sarbii raman fratii nostri in timp ce Europa directoratului occidental care ne cere sa ne umilim „autocritic” in fiecare zi ne pare (pe drept sau pe nedrept) tot mai departe, mai straina si mai ostila. Concluzia este ca romanii vor o Europa federala iar nu o Romanie subsidiara. Dupa ani de smerenie impusa (si autoimpusa) ei tanjesc dupa maretie. Politica autoflagelarii nu va mai aduce recompense electorale.
In fine, UE ar face bine sa retina ca unei Romanii permanent tratate incorect nu i se poate cere la infinit sa fie generoasa, rationala si flexibila. Romania a aratat acum ca poate fi si dificila in relatiile cu partenerii europeni. Romanii au verificat (asa cum mai inainte au facut-o polonezii) faptul ca fiind dificili, chiar daca nu sunt mai iubiti devin mai respectati. Au vazut si le-a placut. Ei vor fi inteles, poate, ca viitorul Romaniei europene sta in primul rand nu in simpatiile ocazionale pe care le castigam cu titlu individual la Bruxelles ci in solidaritatea nationala pe care o construim acasa si prin care ne jucam sansa in lume. Este posibil, deci, ca din chinurile crizei sarbe sa se fi nascut o alta Romanie. Sa fie intr-un ceas bun!