O căldură prea mare şi vremuri prea grele au pus stăpânire pe ţară. Totul pare excesiv. Căldura nu mai e acea căldură bună a verii care creşte plantele şi coace fructele, ci este o arsiţă nemiloasă care usucă seva şi pârjoleşte până şi sufletele.
Cumva, fără date exacte ca să putem demonstra, ştim undeva în adâncurile conştiinţelor noastre neliniştite că împărţim cu toţii o vină pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Înţelepţii au vorbit mereu despre armonia dintre om şi cer, despre echilibrul fiinţelor cu tot ce le înconjoară cât şi despre nenorocirile care se abat asupra acelora care strică acest echilibru. Noi, oamenii n-am încetat niciodată să ne folosim, în modul cel mai acaparator, de bunăvoinţa naturii. Am stricat echilibre, am epuizat resurse, iar când natura tinde să-şi refacă mersul, pare că se întoarce împotriva noastră.
{{all}}
O căldură prea mare şi vremuri prea grele au pus stăpânire pe ţară. Totul pare excesiv. Căldura nu mai e acea căldură bună a verii care creşte plantele şi coace fructele, ci este o arsiţă nemiloasă care usucă seva şi pârjoleşte până şi sufletele.
Cumva, fără date exacte ca să putem demonstra, ştim undeva în adâncurile conştiinţelor noastre neliniştite că împărţim cu toţii o vină pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Înţelepţii au vorbit mereu despre armonia dintre om şi cer, despre echilibrul fiinţelor cu tot ce le înconjoară cât şi despre nenorocirile care se abat asupra acelora care strică acest echilibru. Noi, oamenii n-am încetat niciodată să ne folosim, în modul cel mai acaparator, de bunăvoinţa naturii. Am stricat echilibre, am epuizat resurse, iar când natura tinde să-şi refacă mersul, pare că se întoarce împotriva noastră.
Şi atunci, cum ne mai putem găsi noi, echilibrul pierdut? Care să fie calea spre armonia de odinioară, de care vorbeau înţelepţii?
Îmi amintesc de legenda Regelui Pescar, căruia, atunci când era copil, i s-a dat să păstreze Cupa Graalui pentru a vindeca sufletele oamenilor. Dar băiatul a fost orbit de visuri mai măreţe ale unei vieţi pline de putere, glorie şi frumuseţe. Atunci, pentru o clipă nu s-a mai simţit un copil, ci invincibil ca Dumnezeu. A întins mâna în foc să ia Graal-ul, dar Paharul Sfânt a dispărut, lăsând mâna să ardă în foc provocându-i o rană teribilă. Pe măsură ce băiatul creştea, rana devenea mai adâncă, până când viaţa lui şi-a pierdut sensul. Nu avea încredere în nimeni, nici în el însuşi. Nu putea iubi, nu simţea că este iubit. Până şi vegetaţia din ţara lui murea, iar seceta usca plantele. Era încă tânăr dar începea să moară.
Într-o zi, un nebun s-a rătăcit la castelul lui şi l-a găsit singur. Fiind un nebun, avea o minte limitată – nu a văzut în el regele. A văzut doar un om singur în suferinţă. L-a întrebat: "Ce te supără, prietene?" Regele i-a răspuns că i-e sete, că are nevoie de apă să-şi răcorească gâtul. Nebunul a luat o cupă, a umplut-o cu apă şi i-a dat-o regelui. Când regele a băut şi-a dat seama că rana i se vindecase. S-a uitat în mâinile lui şi a văzut că ţinea Sfântul Graal pe care îl căutase toată viaţa. S-a întors către nebun şi i-a spus mirat: "Cum ai putut tu găsi ceea ce nu au putut găsi cei mai vrednici oameni ai mei?" Nebunul i-a răspuns: "Nu ştiu. Ştiu doar că îţi era sete. Atunci ţi-am dat să bei." Regele s-a uitat în jur şi a văzut că plantele erau din nou verzi, că toată natura îşi revenise odată cu el.
Şi toate astea s-au întâmplat doar pentru că nebunului i-a păsat. Nu s-a gândit la el însuşi, aşa cum poate făcuseră ”cei mai vrednici oameni” ai regelui, magi şi doctori celebri, preocupaţi să se înalţe prin funcţiile lor şi să primească onoruri şi avantaje.
Nebunul din poveste n-a vrut nimic pentru el. Dar, prin ceea ce a făcut a primit cu mult mai mult decât tot aurul şi onorurile cu care erau obişnuiţi doctorii şi curtenii regelui.
Astăzi noi suntem altfel de nebuni. Ne facem rău unii altora, ne minţim, ne agresăm continuu pentru câteva interese mărunte. Ne lăsăm învrăjbiţi şi ne pierdem sensul vieţii în dispute. Ne alegem politicieni asemenea nouă, total indiferenţi la binele pe care ar fi datori să-l facă prin natura funcţiei lor, care ne fac şi mai mult rău.
Murim şi noi, asemenea regelui rănit, câte puţin în fiecare zi, cu regretul că nu ne-am îndeplinit menirea. Parcă altfel visasem în copilărie, când ne doream să ”cucerim” lumea prin talentele şi calităţile noastre şi nu să ne facem rău prin egoismul nostru.
România a ajuns o victimă. Politicienii o abuzează cât pot. Noi, ceilalţi ne abuzăm între noi. Din străinătate se vede mai bine cum am ajuns să ne distrugem din cauza nepăsării acelor puţini care vor totul pentru ei şi din cauza nepăsării noastre.
Suntem abrutizaţi, de mediu, de politic, de familie, de toate grijile. Suntem prea preocupaţi de subzistenţă ca să mai avem timp pentru existenţă.
Uneori, când văd pădurile arzând din cauza secetei, mi se pare că ele plătesc pentru noi. E ca şi cum ar dori să ne înveţe ceva. Vor, poate, să ne vindece de nebunia cea rea a nepăsării şi să ne înveţe ceea ce nebunul din legendă a făcut firesc cu regele în suferinţă.
Numai aşa vom întra iarăşi în cadrul unei relaţii armonioase cu noi înşine, unii cu alţii, în cosmosul continuu. Nici nu va mai trebui să cerem cupa Graalui, ea va fi deja a noastră.