Unde se duc vedetele când se duc? Cum e posibil ca o persoană adulată azi de milioane de oameni mâine să fie un ilustru anonim? Ce trebuie să se-ntâmple ca un VIP să dispară din centrul atenţiei, ca într-o magie semnată David Copperfield sau, mai nou, Dynamo?
Unde se duc vedetele când se duc? Cum e posibil ca o persoană adulată azi de milioane de oameni mâine să fie un ilustru anonim? Ce trebuie să se-ntâmple ca un VIP să dispară din centrul atenţiei, ca într-o magie semnată David Copperfield sau, mai nou, Dynamo?
Spaţiul public este ca o piaţă: se intră şi se iese prin multe locuri, iar în mijloc e agitaţie mare. Prezenţa în acest spaţiu poate dura ani, luni, zile sau chiar numai ore. Tot la fel ca într-o piaţă, unii mai ies, mai intră pe altă parte, mai ies din nou. De obicei, la reintrări nu prea mai ajungi în centru, stai mai pe margine.
Nu puţine au fost, în România postdecembristă, apariţiile meteorice în spaţiul public, însoţite de artificii şi încheiate cu recăderi în anonimat. Destule au fost însă şi prezenţele îndelungate, consistente, care păreau definitive, dar s-au terminat cu dispariţii surprinzătoare. Oameni care – în diverse domenii – erau extrem de promiţători, au fost promovaţi pe măsură (iar uneori cu asupra de măsură), ai fi putut jura că nu vor părăsi scena decât pe cale biologică, dar au ieşit cu totul din atenţie, în plină putere creatoare.
Există, fireşte, domenii în care acest lucru e inevitabil. În primul rând sportul, deşi teoretic nimic nu împiedică un mare sportiv să devină un foarte bun antrenor, arbitru sau preşedinte de club . În alte zone de activitate, însă, eclipsarea e mult mai puţin aşteptată şi, în unele cazuri, aproape de necrezut.
În cele ce urmează, vă propun o radiografie a unora dintre cele mai mari căderi ale ultimilor 23 de ani, cu precizarea că intenţia nu este de a-i face de ruşine pe protagoniştii lor (sentimentul meu este mai degrabă acela de empatie), ci doar de a încerca să înţelegem ce şi cum te poate duce de la luminile rampei în subsolul teatrului.
Cazul cel mai şocant mi se pare cel al lui Petre Roman. Ridicat (ca şi colegii săi din Decembrie 1989) pe un uriaş val de simpatie – internă şi externă –, cu o imagine personală impecabilă, beneficiind de sprijin atât din partea celor care au văzut în el un exponent al vremurilor noi, cât şi – datorită tatălui său – din partea „vechii gărzi” nomenclaturiste, Petre Roman părea de neclintit din prim-planul politicii, iar evenimentele şi evoluţiile primilor ani de după 1989 n-au făcut decât să întărească această impresie:
– a condus ceea ce era în mod vizibil aripa reformistă, aproape liberală, a FSN;
– debarcarea lui din funcţia de premier cu ajutorul unor trupe paramilitare de mineri, care au invadat Parlamentul şi au forţat intrarea în Palatul Victoria cu un camion şi cu sticle incendiare, i-a sporit aura legendară şi simpatia de care se bucura;
– s-a luptat în mod direct cu aripa conservatoare, deci cu „patriarhul” Ion Iliescu, şi a câştigat, forţându-l pe acesta să-şi ia jucăriile şi să fondeze FDSN;
– în 1996 a ştiut să alieze PD cu CDR, aflată pe val, câştigând împreună alegerile şi formând noua putere, ocazie cu care cei care mărşăluiseră pe străzi, în 1990, scandând „Nu vă fie frică, pică şi Petrică” sau „Pregătiţi un avion pentru Petru şi Ion”, au închis ochii, acceptând că Roman a devenit de-al lor;
– prestaţia sa ca preşedinte de Senat, respectiv ministru de Externe, a fost lipsită de reproşuri.
După anul 2000, însă, Petre Roman a dispărut. Din când în când, la mari intervale de timp, câte un realizator de talk-show în criză de invitaţi îşi mai aduce aminte de el. În împrejurările respective, Petre Roman este ponderat (ceea ce e bine) şi şters (ceea ce e rău). În rest, de peste un deceniu, şi în ciuda înfiinţării, la un moment dat, a unui partid fantomatic, şarmantul premier al revoluţiei nu s-a mai aflat, cât de cât, în atenţiei, decât prin viaţa personală şi printr-o stranie împrietenire cu cel care-l dăduse jos cu minerii.
Cum e posibil aşa ceva? Cum se petrece o asemenea cădere, de la înălţimea cascadei Angel? Cât de scotocitoare, isterică şi înregimentată e presa românească, în 23 de ani nu ştiu să se fi spus ceva foarte rău privitor la caracterul lui Petre Roman (pamfletul lui Andrei Pleşu e parfum) şi, în afara problemei cu casa de protocol, n-a prea fost implicat în scandaluri cu miros de corupţie sau de abuz. În plus, o dată cu avansarea în vârstă, Petre Roman şi-a păstrat nealterată carisma. Şi atunci, de ce?
Nu am un răspuns satisfăcător în acest caz, doar frânturi de explicaţii. În lipsă de altceva, mă gândesc dacă nu cumva e posibil ca şi în politică să fie valabilă expresia din sport: „I s-a terminat benzina”. Pur şi simplu.
Mult mai uşor explicabilă este dispariţia lui Emil Constantinescu. În prima jumătate a anilor 90, când o persoană care-l cunoştea m-a asigurat că este un personaj inventat, lipsit de substanţă (mă rog, termenul era ceva mai dur: „un papiţoi”), am fost revoltat. CDR şi Emil Constantinescu erau pentru mine Speranţa cu S mare, cine încerca să-i discrediteze îmi discredita viitorul. Am continuat să cred în el de-a lungul întregului său mandat la Cotroceni, deşi se întâmplau destule lucruri care mă descumpăneau. Deciza de a nu mai candida în 2000, pe fondul dizolvării CDR, a fost pentru mine – şi nu numai pentru mine – o lovitură teribilă. Dar părerea finală despre Emil Constantinescu mi-am făcut-o nu atunci, ci în momentul în care am ajus să stăm de vorbă. Omul care îmi spunea cu pasiune că nu mai e nimic de aflat nici despre revoluţie, nici despre 13-15 iunie şi că toţi vinovaţii au fost pedepsiţi nu putea fi cel de la care aşteptasem viitorul.
Sigur, acestea sunt impresii subiective, dar cred că rezumă destul de bine ce s-a întâmplat. Omul politic Emil Constantinescu a fost o creaţie (nereuşită) a CDR, n-a ştiut absolut deloc cum să frâneze disoluţia acesteia (sau nici n-a încercat) şi, ca bomboană pe colivă, şi-a luat jucăriile şi a plecat, fără cea mai vagă intenţie de a-şi promova un urmaş, care să încerce să adune electoratul de dreapta. Şi aşa a ajuns CV Tudor în turul 2 şi Ion Iliescu preşedinte în mileniul 3.
Aşadar, o dispariţie ca o sinucidere, adică intenţionată. După câţiva ani de reflexie profundă, Emil Constantinescu a creat fantomatica Alianţă Populară, iar ulterior a început şi el să apară braţ la braţ cu Ion Iliescu (foarte tare acesta din urmă, să recunoaştem!). Apoi şi-a scris memoriile. Altceva nu prea mai e de comentat sau de relatat.
Când s-a lansat PRO TV, Florin Călinescu era un actor dintre miile de actori, practic necunoscut. S-a dovedit repede că este NĂSCUT – şi nu făcut – pentru a fi „pe sticlă”. În toate prezenţele sale TV (emisiunea de dimineaţă, cea de noapte, scheciul „Chestiunea zilei”, apoi emisiunea cu acelaşi titlu) a fost absolut strălucitor, din toate punctele de vedere: umor, spontaneitate, farmec, spirit de observaţie, capacitate de sinteză, capacitatea de a extrage (şi de persifla) esenţialul dintr-un eveniment sau un lanţ de evenimente, capacitatea de „a face pe prostul” pentru a-şi provoca invitatul, capacitatea de a sta de vorbă „fără taine” cu invitaţi de orice fel, de la vedete din showbiz până la intelectuali de vârf, capacitatea de a „scoate totul” din partenerii de platou (colegii din scheci erau maşinişti convertiţi în actori) şi destule alte calităţi. Singurul lui defect, aşa cum l-am văzut eu, era imprecizia, lipsa documentării: avea păreri categorice despre „ministrul ăla… cum îl cheamă?” N-am fost însă niciodată sigur dacă nu cumva şi această imprecizie era jucată, făcând parte din rol. Oricum, ca om de televiziune a fost – incontestabil, cred – „Number One Across The Nation”.
Astăzi, Florin Călinescu este un semi-necunoscut director de teatru şi nu mai apare nicăieri. E adevărat că între timp a trecut şi prin două teribile drame personale, dar căderea lui s-a conturat dinainte. Explicaţia, cel puţin în cazul lui, pare simplă. Principiul lui Peter susţine că orice om tinde să-şi atingă nivelul maxim de incompetenţă (corolarul fiind că, în timp, nivelurile superioare din ierarhii sunt ocupate de incompetenţi). Cel mai bun one-man-show, imaginea celui mai bun post TV şi în acelaşi timp brand personal, şi-a dorit să conducă el însuşi o televiziune. Muribunda Tele7abc părea o oportunitate, căci permitea o reconstrucţie de la zero pe o structură existentă, în condiţiile unei promise infuzii de capital şi a independenţei editoriale. Ce să-ţi doreşti mai mult? Am avut ocazia să stau de vorbă cu Florin Călinescu în acea perioadă şi, la observaţia unui interlocutor care susţinea că nu se poate relansa, ca imagine, în acelaşi „ambalaj” cu „Floriiiiin Călinescuuuuuu!” şi „cu mânuţele-astea două”, din motive de „supă reîncălzită”, el a zâmbit şi a spus: „Dacă eu plec acum în jurul lumii, cel care se întoarce e tot Florin Călinescu!” Poate că e adevărat, dar showbiz-ul are legile lui: ori ai continuitate, fie şi 50 de ani, ca Nicu Covaci, ori – dacă ai făcut o pauză din indiferent ce motive – te întorci sub alt look, ca Tom Jones.
Emisiunea cu milioanele de la Tele7abc a fost un fiasco previzibil, ca şi aventura managerială. Călinescu s-a întors cu coada între picioare la PRO TV, ca… înlocuitor nereuşit al lui Ovidiu Ioaniţoaia la „Procesul etapei”, după care a jucat într-un sitcom slăbuţ, iar ca unică explicaţie a spus că-i datorează atât de mult lui Adrian Sârbu încât ar accepta şi să dea cu mătura în PRO TV. N-a fost departe…
Între timp a devenit director la Teatrul Mic, unde l-am văzut jucând excepţional în „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”. Dar atât. Nici ca actor nu şi-a regăsit locul. A mai avut o re-apariţie interesantă, ca invitat frecvent al lui Radu Morar, la „Naşul”, părea determinat să se implice inclusiv în viaţa politică, dar s-a stins din nou. Este de departe cea mai mare pierdere a spaţiului public românesc.
Teo Trandafir, altă vedetă TV de calibru, a părut că vrea neapărat să copieze traiectoria descendentă a lui Călinescu. S-a lansat în radio, a devenit celebră la Antena 1, într-o emisiune simpatică, plină de nerv şi de umor, alături de Mircea Badea, după care a cunoscut consacrarea supremă la PRO TV într-un program care i-a stabilit brandul personal (inclusiv prin titlu) şi în care a ştiut să combine frivolitatea cerută de publicul larg cu invitarea unor oameni de calibrul lui Neagu Djuvara. După care s-a luat după Fata Morgana a funcţiei de director de televiziune, la Romantica. Ce(n)-a făcut acolo, atât ca şefă cât şi ca realizatoare, se ştie, după care a dat un interviu incredibil, de un servilism fără precedent, în care doar că nu-i cădea în genunchi aceluiaşi Adrian Sârbu ca s-o primească înapoi. În paranteză fie spus, ştiu (inclusiv din perioada în care lucram în trustul Pro) că Sârbu este extrem de corect cu angajaţii săi, în special cu vedetele, şi de fiecare dată când cineva voia să plece undeva – de pildă, Ilie Şerbănescu într-un post de ministru – îl avertiza că nu va putea reveni, în caz de eşec, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De primit îi primea, dar nu pe poziţia pe care fuseseră.
Ca şi când eşecul ca şefă nu i-ar fi fost de ajuns, Teo s-a decis să intre în politică. Nimic blamabil, în principiu, cu condiţia să ştii ce vrei. La primul hop, mai exact primul vot cu tam-tam, s-a situat de partea opusă partidului sub sigla căruia candidase. Mai mult, s-a îmbrăţiţat telegenic, ca după o victorie mare, cu o reprezentantă a adversarilor, explicând ulterior că aceea şi-a întins braţele spre ea şi atunci ce era să facă!? E drept, cu ani în urmă, regretatul Constantin Ticu Dumitrescu folosise o scuză similară: Corneliu Vadim Tudor (care-l bălăcărise la greu) i-a întins mâna, n-avea de ales, i-a strâns-o. Dar Teo Trandafir nu era un om în vârstă, ieşit târziu în lumina reflectoarelor, ci o profesionistă a vizualului, care e musai să fie (şi chiar era, în emisiuni) spontană, inspirată, capabilă să se descurce în situaţii neprevăzute.
Ce-a urmat iese din sfera acestei analize: Teo s-a îmbolnăvit, a trecut din rău în mai rău, a părut că a scăpat, a avut recăderi, re-internări etc. În fine, se pare că şi-a găsit liniştea, inclusiv în viaţa privată, şi a revenit şi pe micul ecran. Dar e greu de crezut că va mai fi vreodată ce-a fost, şi asta nu din cauza problemelor medicale, ci a aceluiaşi enervant principiu al atracţiei nivelului maxim de incompetenţă.
La Marius Tucă însă nu-l mai putem invoca pe Dr. Laurence Johnston Peter. În cazul lui e un adevărat mister! Pare că omul a dispărut din proprie iniţiativă – dar de ce?
Lansat la Jurnalul naţional de către Dan Diaconescu, Marius Tucă a evoluat în etape şi, după ce devenise redactor-şef al publicaţiei, şi-a “tras” primul talk-show personalizat din România, “M.T. Show”. A beneficiat de toate resursele trustului Intact, dar a fost şi meritul lui. A început destul de rău, cu o atitudine arogantă, de jurnalist care ştie tot şi e deţinătorul adevărului absolut (de neuitat felul în care s-a răţoit la autorii primelor manuale alternative, oameni care probabil citeau într-o lună cât nu citise el până atunci în toată viaţa), dar a “crescut” incontestabil, până la punctul în care devenise o autoritate a spaţiului public românesc, pe acelaşi nivel cu Ion Cristoiu şi Cristian Tudor Popescu. În plus, un om de televiziune cu peste o mie de emisiuni realizate. Başca şefia şi editorialele de la JN. Moment în care filmul s-a rupt!
Dacă memoria nu mă înşală, “M.T. Show” s-a oprit brusc după ediţia în care moderatorul l-a făcut beţiv, în faţă, pe Antonie Iorgovan, care i-a răspuns cu o ameninţare de tipul “N-o să mai ai tu emisiune!” Să presupunem că acesta a fost declicul şi că “părintele Constituţiei” avea atâta influenţă asupra lui Dan Voiculescu. Dar Iorgovan a murit de 5 ani şi Tucă tot în umbră este. Nu doar în spaţiul vizual, ci şi în presa scrisă, unde nu mai are de mult editorialul din JN şi e greu de spus în ce fel i se face simţită prezenţa ca director.
Enigma e cu atât mai mare cu cât, din când în când, la mari intervale de timp, mai apare câte o “Ediţie specială Marius Tucă Show” (sau un interviu în Jurnalul), de parcă profetul de munte ar mai coborî în vale în marile momente-cheie ale naţiunii, ocazii cu care vedem că i s-a păstrat neatins decorul emisiunii!
Un alt caz regretabil este şi cel al lui Mircea Dinescu. Înainte de Decembrie 1989 era categoric poetul cel mai la modă, în special printre tineri, iar interviul din Libération, urmat de domiciliul obligatoriu drept represalii, l-au consacrat şi ca disident cu un curaj nebun. Nimeni nu s-a mirat, aşadar, să-l vadă în prim-planul revoluţiei şi depun mărturie că pe 21 la prânz – deci mult înainte de apariţia TV – în mulţimea de protestari de la “Eva” s-a strigat şi numele lui, alături de cel al Doinei Cornea.
Pentru a diagnostica tot ceea ce s-a întâmplat cu Mircea Dinescu după Decembrie 1989 ar fi suficient să facem comparaţia directă dintre traseul lui şi cel al lui Ion Caramitru, alături de care a apărut în prima transmisie a “TVR Liberă”. Actorul a devenit ministru al Culturii, apoi a revenit cu toate armele şi bagajele la breasla lui, fondând şi conducând ireproşabil, de două decenii, UNITER, iar astăzi este directorul celui mai mare teatru din ţară, după ce a reuşit să-şi facă timp şi pentru revenirea pe scenă. Poetul s-a jucat de-a CPUN, a ratat Piaţa Universităţii – drept care, ca şi alţii care au ratat-o, s-a poziţionat definitiv împotriva fenomenului, în sensul minimalizării şi ironizării lui –, a devenit un foarte activ invitat al talk-show-urilor, în final a ales unul singur dintre acestea, ca prezenţă permamentă, şi – pe măsură ce şi-a radicalizat poziţia politică (alta decât cea de început) – a devenit tot mai nervos şi, pe cale de consecinţă, mai puţin credibil. În paralel, a ajuns un mic întreprinzător, în domeniul agriculturii – ceea ce e remarcabil, dar nu poate compensa nici cvasi-dispariţia sa ca poet, nici risipirea imaginii din Decembrie 1989. Astăzi, puţini români ştiu că Dinescu e poet (iar poeziile citate sunt exclusiv de dinainte de 1990), nu prea mai contează drept comentator al vieţii publice şi nici mare om de afaceri n-a devenit.
Există, desigur, şi alte căderi greu de explicat, dar nu aşa spectaculoase, probabil şi din cauză că domeniile respective nu sunt de mare audienţă. În zona teatrului, eu, unul, regret intrarea în umbră a Valeriei Seciu, despre care acum 10-15 ani nu aveam nicio îndoială că va fi – sau era deja – Prima Doamnă a scenei româneşti. În zona muzicii – absenţa pianistului Dan Atanasiu, care a emigrat în Canada, iar acolo pare că s-a “stins”. În arte plastice – greu de explicat ieşirea din atenţie a lui Mihai Stănescu, atât de curtat de presă în anii 90. Un fenomen ciudat este cel al multor scriitori consacraţi înainte de Decembrie 1989 şi “dizolvaţi” după. Marin Sorescu, Ion Băieşu, Fănuş Neagu (atât cât a trăit fiecare) par să nu mai fi avut prea multe de spus, iar Augustin Buzura a publicat două cărţi în 23 de ani. Vorbim despre scriitori de valoare şi de succes, care în mod cert aveau publicul lor. În particular, au dispărut aproape cu totul umoriştii, care nu lipseau înainte de 1989: Florin Andrei Ionescu, Dumitru Solomon, Nicolae Paul Mihail, Paul Vasiliu şi alţii pe care îi devoram în anii 80. Solomon a murit în 2003, despre restul nu ştiu nimic. N-o mai fi despre ce să râdem.