L-am privit si m-am uitat la fotografie si i-am zis:
– Jurnalistul nu spune adevarul.
– De ce? Cumva sunt eu de vina cu ceva? imi spune sarmanul.
– Totusi, ii lipsea ceva fiului tau.
– Ce ii lipsea?
Ii raspund:
– Hristos.
L-am privit si m-am uitat la fotografie si i-am zis:
– Jurnalistul nu spune adevarul.
– De ce? Cumva sunt eu de vina cu ceva? imi spune sarmanul.
– Totusi, ii lipsea ceva fiului tau.
– Ce ii lipsea?
Ii raspund:
– Hristos.
Au inceput sa curga doua lacrimi din ochii lui, dupa care mi-a spus:
– Gheronda, de multe ori discutam cu fiul meu despre filozofie. Si imi spunea: „Tata, exista atatea necazuri in viata noastra, merita sa traim? Eu observ ca o mare parte din timpul omului este marcat de suferinta. Merita sa traiasca?” Iar eu ii spuneam diferite lucruri, dar, in final, nu-l satisfaceam. Iar daca eu insumi as fi avut o educatie crestina si i-as fi dat-o si fiului meu, nu s-ar fi ajuns la acest rezultat.
[…]
Si, intr-adevar, fratii mei, astazi oamenii lucreaza, astazi avanseaza, astazi studiile sunt ieftine, se depun eforturi pentru a studia in Anglia, sa se duca colo-colo, si asta cu usurinta, iar noi ne bucuram ca studiaza copiii nostri. Dar daca nu le dam pe Hristos, studiile nu le folosesc.
Sa nu credeti ca folosesc atat de mult. Pentru ca acest copil, la fel ca multi altii astazi, simt acest „gol”.
[…]
De multe ori noi spunem, dintr-o buna [intentie]: „De ce asta? De ce sa sufere cutare? De ce sa sufere acest copil mic?” Insa noi suntem „miopi”, fratii mei. Nu vedem departe. In vreme ce viata omului, dupa cum spunea vrednicul de pomenire, staretul nostru Porfirie, „nu se termina niciodata”! Moartea noastra nu este sfarsitul nostru. Pur si simplu este mutarea noastra. De aceea omul este nemuritor.
[…]
…faptul ca sufletul omului trebuie sa guste dulceata Harului. Si cat de mult se nedreptateste omul pe sine atunci cand nu incearca sa gaseasca aceasta dulceata a Harului. De aceea vedeti ca acum intampinam diverse primejdii, nelinisti.
[…]
Si sa stiti ca izvorul raului nu este omul de langa noi. De multe ori spunem: „Stii, m-a mahnit cutare”. Si mi-l amintesc pe staretul nostru, care zicea:
„Faptul ca un om sa fie mahnit de pe urma altui om este o dovada a slabiciunii duhovnicesti”.
Doar un singur lucru trebuie sa ne provoace mahnire: sinele nostru.[…] de multe ori, trebuie sa spunem ca problema nu este omul de langa noi, nu este colegul meu, nu este mai marele meu, ci eu sunt. De aceea parintii ziceau:
„arunca vina asupra ta si indura ispita pana la ultima suflare”.
De aceea si noi, fratii mei, pentru a putea sa devenim deplini, pentru a putea sa ne gasim pe noi insine, pentru a putea sa fim desavarsiti, trebuie sa-L gasim pe Hristos.
[…]
Trebuie, insa, sa invatam sa comunicam cu Dumnezeu. Si, din pacate, tinerii nostri, nu stiu despre aceasta comuniune cu Dumnezeu. Iar astazi, tema sfinteniei pare ceva pitoresc [exotic]. Deoarece nu le-am explicat. Prima scoala sunt parintii, dar, cu toate acestea, parintii nu le ofera aceasta educatie.
[…]
Pentru ochiul meu, pe care, in orice caz, bine face omul ca merge la doctor pentru ca il doare ochiul, sa merg la doctor ca sa se vindece. Dar nu se va „inchide” odata si-odata? Se va inchide, intr-un fel sau altul. Dar bine face ca se ingrijeste de sanatatea lui. Insa, pentru nevoia duhovniceasca, avem o astfel de grija pentru a gasi doctorul potrivit? Si, de multe ori, nu depunem un astfel de efort pentru ca nu avem o ierarhie corecta a valorilor si o evaluare corecta.
[…]
„Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (In. 14, 6).
Imi amintesc ca bunica mea imi spunea, si ma folosesc de aceasta chiar si acum cand sunt monah:
„Cel ce-L tine pe Dumnezeu, copilul meu, nu pierde niciodata!”
Si nu o spunea asa, pur si simplu, dintr-un motiv filozific, pentru ca traia, chiar daca nu stia literele, traia harul lui Dumnezeu si nadajduia in El. Deoarece nadejdea in Dumnezeu nu este o fantezie psihologica. Nadejdea este o lucrare a Harului, care iti certifica, prin credinta in Dumnezeu, faptul ca El este „Cel ce poate sa mantuiasca”.
Rar gasesti [mesajul]: „Rugati-va ca Dumnezeu sa-mi dea pocainta. Rugati-va lui Dumnezeu sa-mi dea sanatate pentru a putea sa ma nevoiesc pentru sufletul meu”. Rar le gasesti. Si acum ai sa-mi spui ca toate celelalte sunt gresite? Nu sunt gresite. Dar nu sunt numai acestea.
De aceea, primul lucru pe care si-l doreste omul care incepe sa respire Harul lui Dumnezeu este pocainta. Trebuie sa avem pocainta, iar pocainta, fratii mei, nu este un sentiment de regret, „Stii, nu am facut bine”. Pocainta este o stare neincetata a vietii noastre pentru ca ne-am facut vinovati inaintea lui Dumnezeu.
[…]
Trebuie ca omul sa inteleaga ce a facut Dumnezeu pentru noi si cum noi nu I-am raspuns cu aceeasi masura, cum cerem de la Dumnezeu incontinuu, ca unul ce este Tatal nostru, nu ca sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca conform lucrarilor noastre. Nu! Insusi ne-a spus „Cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: Suntem slugi netrebnice”. Asa trebuie sa traiasca omul si atunci va exista o mare virtute care este smerenia. […] Smerenia este o mare virtute. Smerenia nu este un sentiment de inferioritate, asa cum ii spuneam, odata, unui oficial englez, specialist in stiinte.
– Stii, imi spune, prieten al domnului Fivos, in fine, noi nu avem smerenia”, imi spune. „Noi consideram smerenia ca fiind un complex de inferioritate”.
De ce credeti? Pentru ca nu L-au gustat pe Hristos.
[…] smerenia este un dar al Bisericii, este un dar al dumnezeiescului Har, este un dar al Cerului, iar omul smerit este exact acela care le primeste pe toate, este acela care le indura pe toate, este acela care este dur cu sine si ingaduitor cu ceilalti.
[…]
trebuie sa intelegem menirea noastra, iar ca sa intelegem menirea noastra trebuie sa fugim de lipsa noastra de responsabilitate. Iar omul care isi intelege menirea este acela „care isi ia vina asupra sa si indura ispita pana la ultima suflare”. Asa cred.
[…]
Asadar, nu ne vor merge toate bine in viata noastra, fratii mei. Acela care merge si aprinde o lumanare mare si face rugaciuni pentru ca toate ii merg bine, este in inselare. Nu ne vor merge toate bine. […] Vreau sa spun ca unul care are inlauntrul lui aceasta dulceata se preda dumnezeiestii Pronii si ceea ce va voi Pronia, aceea sa fie. Nu-l intereseaza daca va deveni … sau va ramane simplu …. Important este: Il traieste pe Hristos? Important este, comunica cu Hristos in mod empiric [viu, simtit]? Inima lui a gustat ceea ce se numeste Harul cel mai presus de fire si datator de viata al Preasfantului Duh? …“