Puterea unei țări derivă din geografia sa, pentru că îi definește/impune limitele și posibilitățile. Geografia este fundalul istoriei umane, indispensabil pentru drama ideilor, voinței și șanselor.
Puterea unei țări derivă din geografia sa, pentru că îi definește/impune limitele și posibilitățile. Geografia este fundalul istoriei umane, indispensabil pentru drama ideilor, voinței și șanselor.
Natura umană însăși poate fi acceptată drept „panteonul Thucydidean al fricii, intereselor personale și onoarei”, producând „o lume de necontenite conflicte și constrângeri”, care îi forțează pe strategiști și politicieni să recunoască „cel mai direct, incomod și determinist adevăr: adevărul geografiei. Geografia este prefața evenimentelor umane primordiale”[1].
Poziția unui stat pe hartă este primul lucru care îl definește, în termeni de constrângeri și posibilități. Hărțile exercită o putere impresionantă, pentru că permanent pun sub semnul întrebării noțiunile sacrosante de egalitate și unitate ale omenirii. Hărțile ne re-amintesc toate diferitele medii de pe glob, care îi fac pe oameni profund inegali și dezbinați în așa de multe feluri, încât, de multe ori, ajung la război. La fel cum activitatea faliilor geologice determină viitoarele cutremure, viitorul politic va fi definit prin conflicte și instabilitate cu o logică geografică similară.
Statele nu se nasc cu posibilități egale. De exemplu, Marea Britanie este o insulă, o mare insulă. Așa că nu s-a temut că va vor avea loc atacuri terestre asupra granițelor ei. De aceea, pentru sute de ani, s-a putut dezvolta în siguranță, nestingherită, și asta a contribuit la înflorirea democrației. Dacă ne uităm la harta Statelor Unite, putem observa imediat cât de dantelată și fragmentată este coasta estică. Toată zona de nord-est este plină de multe, foarte multe porturi naturale cu apă adâncă. Acesta este unul din motivele pentru care cele 13 colonii s-au putut forma aici. Dacă însă privim harta Africii, cu o linie de țărm vastă, observăm că există puține porturi naturale, situație care a îngreunat dezvoltarea continentului.
În timpul Războiului Rece, politicienii vestici nu au dat importanța cuvenită studierii hărților. Ei au împărțit artificial Berlinul și au legat Grecia de Europa de vest, când, în realitate, Grecia era o țară săracă, balcano-mediteraneeană , cu severe probleme de dezvoltare provenind din despotismul turcesc și bizantin. Ce a urmat, s-a văzut recent. Geografia neglijată se răzbună.
Rusia: O perspectivă geopolitică[2]
Pentru majoritatea țărilor, geopolitica este neiertătoare. Dacă trăiești într-un teritoriu dificil geografic sau dacă vecinii tăi sunt dificili, nu ai prea multe opțiuni pentru a-ți dezvolta afacerile, presupunând că circumstanțele ar permite existența unor opțiuni.
Asia Centrală este un astfel de loc, fără absolut nicio graniță naturală semnificativă de-a lungul a circa 5.000 km.
Este un teritoriu dificil geografic. Câmpiile suferă din cauza vânturilor puternice, a iernilor brutale, a verilor toride și a precipitațiilor capricioase.
Este un loc al sărăciei. Râurile sunt la fel de ostile ca și pământul, curgând în afara terenurilor arabile, nu printre ele. Relieful plat al terenurilor și vremea imprevizibilă generează constant inundații și secete. Foametea domină adesea. Partea centrală a terenului oarecum utilizabil are circa 5.000 km de la est la vest și, în medie, 400 km de la nord la sud. Productivitatea agricolă nu atinge nici măcar o treime din cea a Mid-vestului american, odată ce luăm în calcul secetele, inundațiile, lăcustele, pierderile de transport și depozitare. Dar reprezintă, totuși, cea mai mare întindere de teren plat de pe planetă, iar populația totală atinge un număr caracteristic unei mari puteri.
Este un loc al insecurității. Lipsa unei meteorologii statornice, combinată cu lipsa barierelor naturale contra invaziilor, au făcut ca acest teritoriu să cadă ușor pradă forțelor naturale sau umane. Oricare popor, locuind în acest mediu dificil, va râvni la orice bucățică de securitate pe care poate găsi sau smulge de la vecini.
Combinați această populație numeroasă cu o slabă generare de capital și rezultatul va fi fonduri limitate pentru infrastructură, educație și crearea de piețe. Este un loc unde numai numerele contează. Este un loc unde numai hoardele au dominat. Și, în puținele cazuri când o putere a fost capabilă să unească teritoriile sub o singură conducere, bastioanele civilizației de la periferia Pământului Hoardelor au tremurat de frică. Acesta este pământul lui Attila. Al lui Genghis-Han. Al lui Tamerlan. Al lui Iosif V. Stalin.
Federația Rusă ocupă astăzi cea mai mare parte a acestui teritoriu. Limita lui nordică ocupă jumătate din meridianele globului. Dar cu toate acestea, teritoriul rusesc are foarte puține granițe naturale. Este larg deschis invaziilor din mai multe direcții, De aici decurge caracterul național suspicios și insecuritatea Rusiei.
Rusia, deși protejată parțial de păduri seculare, a căzut pradă în sec. al XIII-lea mongolilor din Hoarda de Aur. Acești invadatori au decimat și au schimbat apoi Rusia. Alte hoarde (tătărești ș.a.) au urmat. Pentru că cea mai parte din Europa centrală și vestică nu a cunoscut un astfel de dezastru, ea a putut să devină liderul politic mondial, în timp ce Rusia a trebuit să aștepte secole la rând pentru a ajunge în faza Renașterii europene. Ultimul imperiu terestru, cu foarte puține bariere naturale împotriva invaziilor, Rusia știe mai bine decît oricine ce înseamnă să fii cucerit brutal. Ca rezultat, va deveni obsedată peren cu expansiunea și menținerea cuceririlor teritoriale.
Dacă o putere bazată în Asia Centrală dorește să fie cu adevărat sigură, sunt necesare două lucruri pentru a stăpâni Pământul Hoardelor.
Prima necesitate este ca puterea să controleze în totalitate Pământul Hoardelor. Deși Rusia rămâne una dintre cele mai mari entități geografice din istoria umană, deținând titlul de cea mai întinsă țară contemporană, i-ar mai trebui, totuși, o suprafață suplimentară, de circa 3 milioane km2, pentru a se considera sigură în mod rezonabil. Pământul Hoardelor are un număr de puncte vulnerabile, prin care invaziile au avut loc în ambele direcții: coasta baltică, trecătoarea poloneză, trecătoarea basarabeană, Marea Neagră, zonele costale din Caucaz, coridorul Asiei Centrale și trecătoarea Tian-Altai. În timpul comunismului, rușii au stăpânit fiecare barieră muntoasă, fluvială și deșertică de la periferiile Pământului Hoardelor, putând să blocheze oricând, oricare, dintre aceste puncte de acces către teritoriul lor. Asta le-a creat un clar sentiment de siguranță. Dar după prăbușirea Uniunii Sovietice, rușii nu mai controlau decât două puncte de acces. Prin capturarea Peninsulei Crimeea în februarie 2014, ei controlează acum trei.
A doua necesitate este că o putere din Pământul Hoardelor trebuie să aibă la dispoziție o hoardă adevărată. În perioada sovietică, rușii au avut circa 180 milioane de polonezi, ucraineni, români, bulgari, unguri, germani estici, cehi și alți europeni, pe care i-au folosit drept carne de tun pentru apărarea granițelor vestice. Rușii au controlat toate cele trei republici transcaucaziene – Gruzia, Armenia și Azerbaidjan, folosind populația lor de 16 milioane pentru protejarea altor porțiuni de graniță. Cei circa 50 milioane de kazahi, uzbeci, kirghizi, turkmeni și tadjici au participat la blocarea punctelor de acces din sudul frontierei.
Rusia: O catastrofă demografică
Toți acești oameni, și mulți alții, s-au separat de Rusia. În doar câțiva ani, populația sovietică s-a redus cu aproape două treimi. Cei care au mai rămas se împuținează accentuat. SIDA, alcoolismul și tuberculoza rezistentă la medicamente fac ravagii printre ruși, cu majoritatea cazurilor fiind concentrate în intervalul de vârstă 15-35 ani, adică grupul cel mai probabil de a avea copii. Chiar piramida populației Rusiei (Fig. 1) este fals pozitivă, pentru că include date despre întreaga populație a Rusiei, nu doar despre etnicii ruși. Populațiile musulmane – tătari, bașkiri și ceceni – sunt tinere, vibrante și în creștere. Datele lor se amestecă cu cele ale rușilor etnici – care îmbătrânesc rapid, sunt bolnavi, și nu se mai reproduc.
Fig. 1. Piramida populației Rusiei în 2015. Vârsta mortalității medii a bărbaților este 59 ani. (Vodca?).
Până în 2040, populația Rusiei vă scădea sub 120 milioane, din care rușii etnici vor reprezenta o mică majoritate în propria lor țară.
În interiorul acestei catastrofe demografice se găsește o altă provocare. Sistemul educațional sovietic a suferit reduceri masive de fonduri la sfîrșitul anilor 1980, pe când comunismul își dădea ultima suflare, și nu și-a mai revenit după aceea. Astfel încât, astăzi, cea mai tânără cohortă de specialiști cu pregătire tehnică are deja 51 ani. Dacă adăugăm și o mortalitate medie la bărbați – 59 ani, reiese că Rusia va avea mari probleme în curând pentru a menține ceea ce are acum, chiar și fără să mai facă planuri de viitor.
Dacă acceptăm doar analiza demografică – un declin așa de abrupt, așa de avansat și așa de plurivectorizat -, reiese că Rusia nu va supraviețui probabil ca stat, iar rușii nu vor supraviețui probabil ca popor peste două generații. Dacă mai socotim și prezența granițelor complet lipsite de apărare, s-ar putea ca Rusia să reziste mult mai puțin (opt ani, conform lui Peter Zeihan, fost vicepreședinte al firmei de analiză geopolitică Stratfor)[3].
Rusia: Nevoia de securitate
Lipsa granițelor naturale a hrănit, în Rusia, o obsesie națională legată de nevoia de a controla teritorii ca o acoperire contra invaziilor. Istoricul G. Patrick March a spus că vulnerabilitatea teritoriului rusesc a dat naștere unei „toleranțe mai mari pentru tiranie”[4]. Cred că această constare ar putea ajuta să înțelegem câteva din deciziile politice dure ale Președintelui Putin.
Mass-media vestică adoră să-l urască, pentru că el nu se potrivește șabloanelor – un soi de lider liberal, care primește aplauze în conferințe șic. Ceea ce mass-media ar trebui să vadă în Putin cu adevărat nu este autoritarul totalitar, ci doar un semi-dictator rus, ordinar, al cărui neo-imperialism cinic este rezultatul unei insecurități geografice adânci, foarte adânci.
Putin se uită la Europa și vede ceea ce țarii și comisarii au văzut înaintea lui: o cale de invadare a Rusiei, o istorie a invaziilor împotriva Rusiei, întreprinse de suedezi, polonezi, francezi, germani, români, lituanieni ș.a., și, de aceea, exact ca și liderii comuniști dinaintea lui, el dorește state-tampon.
El vrea o influență dominantă în statele baltice. El vrea state-tampon în Europa de Est. El nu acceptă prăbușirea Tratatului de la Varșovia. El știe că nu poate reconstitui acel Tratat, știe că nu poate lua înapoi statele baltice, pentru că sunt membre NATO. Dar va încerca. Va continua să preseze în diverse moduri, prin gazoducte, crime organizate, atacuri cibernetice etc.
Aceeași situație explică nevoia lui de state-tampon în Bielorusia și Ucraina. Din aceleași motive a invadat Gruzia în 2008; exercită o semnificativă influență în Asia Centrală, chiar dacă nu mai dispune de capacitatea militară ca să reconstituie imperiul rusesc acolo. Putin gândește ca un lider rus tradițional, pentru că Rusia este deschisă invaziilor aproape pe toate părțile. Rusia este o mare putere terestră, fără bariere naturale, și puterile terestre sunt în mod deosebit vulnerabile și nesigure. Le lipsește securitatea puterilor marine, protejate de oceane.
Rusia și Ucraina
La géographie, ça sert, d’abord, à faire la guerre (Yves Lacoste, 1976)
Este foarte probabil că Rusia nu vă reuși să astupe toate „găurile” din sistemul ei de protecție frontalieră. Va trebui să considere priorități pentru a-și conserva dreptul la existență statală. Iar prima dintre acestea este Ucraina.
– Ucraina ocupă partea cea mai productivă a zonei cerealiere rusești – aria cea mai sudică, unde plouă regulat. Pe măsură ce deficitele rusești de capital și mână de lucru se acumulează, menținerea controlului asupra pământurilor cu productivitate mare și cheltuieli puține va dobândi o importanță crescândă.
– Împreună cu Republica Moldova, Ucraina controlează trecătoarea basarabeană (zona joasă dintre Marea Neagră și Carpați). Controlând această trecătoare, Rusia va limita abilitatea Turciei de a amenința teritoriile centrale rusești.
– Ucraina deține cea mai mare populație de etnici ruși din afara Federației Ruse. Includerea lor numerică în sistemul Rusiei ar ameliora și ar amâna amurgul demografic cu câțiva ani.
– Baza industrială a Ucrainei de est se găsește în imediata proximitate a Rusiei. Combinarea lor ar ajuta toate porțiunile economiei rusești să dureze ceva mai mult timp.
– Infrastructura ucraineană transportă aproape jumătate din petrolul și gazele naturale rusești către Europa, astfel că Ucraina reprezintă o valoare economică specială.
– Singurul fluviu cu adevărat navigabil din fosta Uniune Sovietică este Niprul, curge către sud, și permite Ucrainei să se integreze economic cu regiunile Mării Negre, Mării Marmara și restul lumii.
– Peninsula Crimeea controlează gurile Niprului și este sediul singurei baze navale rusești care nu îngheață – Sevastopol. Atâta timp cât Crimeea și Sevastopol sunt în mâinile Rusiei, Ucraina nu poate ajunge la o dezvoltare economică adevărată, iar puterile navale străine – cea mai importantă, Turcia – nu pot domina Marea Neagră. Eforturile Rusiei de a re-ancorare au început în Crimeea în 2014. Dar nu se vor opri acolo.
– Sub orice aspect, o Ucraină total independentă ar fi o provocare pentru Rusia.
Discuții separate merită și situațiile celorlalte frontiere rusești: nordul și vestul Rusiei (Polonia, Bielorusia, România, țările baltice); Asia Centrală (Kazahstan) și zona Caucaziană (Cecenia, în special, pentru activitățile teroriste).
Concluzii
Din perspectivă geopolitică, Rusia are două mari probleme: o demografie proastă și frontiere greu/imposibil de apărat. În prezent, granița Rusiei din sud și vest se întinde peste 11.000 km, de la Munții Caucaz până la Cercul Arctic. Rusia deja nu are suficiente trupe pentru a apăra această graniță și, datorită tendințelor demografice negative, va avea și mai puțini soldați disponibili în viitor. De aceea, Rusia are nevoie să-și scurteze această graniță la circa 1.500 km, mult mai ușor de controlat/apărat. Rusiei i-ar trebui doar câteva mutări inteligente pe tabla de șah geopolitică: să înainteze către vest și să ocupe trei orașe importante: Riga, jumătatea estică a Varșoviei și Bucureștiul. Este posibil? Ce va face NATO?
Nu cunosc răspunsul. Dar am văzut cum Rusia poate proceda: într-un mod în care NATO și alte țări ale Uniunii Europene nu apreciază la adevărata scară și semnificație avansurile teritoriale rusești până când este prea târziu. Am văzut relativ recent cum Rusia a intrat rapid într-o țară, fie oficial sau neoficial, ca în cazul Ucrainei, sub pretextul protejării rușilor nativi sau a celor cu origine rusească din fosta Uniune Sovietică. S-a întâmplat în 2008, când Rusia a invadat Gruzia, și mult mai recent, când Rusia a invadat Crimeea și vaste porțiuni din estul Ucrainei. În ambele cazuri, răspunsul internațional a fost doar o indignare zgomotoasă și niște sancțiuni economice ocazionale. Totuși, NATO nu a simțit niciodată nevoia declanșării unui război datorită celor două invazii. Cred că NATO va avea aceeași reacție și atunci când Rusia va înainta mai departe, în Ucraina, Moldova și Caucaz. Dacă însă, se va ajunge la o invazie rusească în țările baltice, cred că NATO va reacționa. Numai că țările baltice vor fi cucerite foarte repede, posibil într-un week-end, iar NATO nu va avea posibilitatea să le apere inițial.
O analogie între situația premergătoare celui de-al doilea război mondial și ceea ce se întâmplă acum cu Rusia, se impune. Marea lecție istorică a Münchenului nu ar trebui uitată. Chiar dacă în Rusia amurgul geopolitic se apropie.
note______________________________
[1] Robert D. Kaplan, 2012, The Revenge of Geography: What the Map Tells Us About the Coming Conflicts and the Battle Against Fate, Random House, 403 p.
[2] Mă văd nevoit să definesc, încă o dată, conceptul personal de geopolitică, deoarece, comentatorii ultimului meu articol mi-au propus o listă de criterii, care mai de care mai ciudate și variate, practic, fără nicio legătură cu definiția mea :
O perspectivă geopolitică include un spectru larg de atribute fizice– geografia, geologia, clima, topografia, hidrografia, resursele naturale-, la care se adaugă elemente de demografie și științe aplicate… Pe scurt, geopolitica studiază importanța locului unde trăim. Am în vedere acea balanță de râuri, munți, oceane, câmpii, deșerturi și jungle care influențează puternic atât condiția umană, cât și succesul național.
Nu este intenția mea să practic determinismul geografic, deși mulți comentatori au căzut în această capcană (Canada este mai bună/valoroasă/prielnică traiului decât Statele Unite pentru N motive culturale, intelectuale, educaționale, de siguranța populației, asistență medicală, etc., etc., etc.).
Dar avem de-a face cu o problemă de tipul copilul/apa din copaie. Există suficiente motive solide pentru care aproape toate marile puteri expansioniste din trecut au fost bazate în zonele cu climă temperată și se știe de ce toate cele care au rezistat în timp au avut baze fluvio/maritime. Asta nu înseamnă că popoarele din acele zone au fost mai bune sau mai deștepte. Pur și simplu, înseamnă că oamenii aceia au avut mai multe resurse materiale, mai puține bariere pentru dezvoltarea economică și sisteme economice și militare, care le-au permis o mai mare extindere teritorială.
[3] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.
[4] G. Patrick March, 1996, Eastern Destiny: Russia in Asia and the North Pacific, Greenwood Publishing Group, 273 p.