O intrebare se pune tot mai frecvent: oare criza actuala va sfarsi tot cu un razboi, asa cum s-a intamplat cu cea dintre 29-33? (In paranteza fie spus, este remarcabil ca legatura dintre cele doua fenomene mondiale se face mai mult acum, decat in anii imediat urmatori incheierii razboiului …).
Atunci am avut o combinatie de retorica nationalista cu un program agresiv de inarmari (si mari constructii publice, indeosebi de autostrazi), care a avut efectul de a scoate economia mondiala din criza, cu pretul angajarii intregii lumi pe fagasul razboiului izbucnit sase ani mai tarziu.
Astazi, desi retorica nationalista se face tot mai auzita (vezi cazul Ungariei, de pilda), politic vorbind marea majoritate a actorilor importanti fac parte din NATO si UE, ceea ce ingusteaza intrucatva marja lor de actiune independenta.
Apoi, cel mai important, economia de astazi se bazeaza mult mai putin pe productia propriu-zisa de bunuri, de exportul lor, cat pe speculatii financiare. Drept urmare, inarmarile nu mai au cum sa reprezinte acea locomotiva care sa scoata economia mondiala din criza, cum s-a intamplat in anii ’30.
Cea mai buna dovada o constituie faptul ca, astazi, desi provocarile, chiar amenintarile, la adresa securitatii mondiale se multiplica, nimeni nu ia in consideratie izbucnirea unui nou razboi mondial, drept pentru care bugetele apararii sunt reduse drastic pe toata linia.
Aceasta afirmatie trebuie citita cu doua calificari. Prima este ca, desi perspectiva unui nou razboi mondial, de talia celui de-al doilea, nu este probabila, cel putin pe termen scurt si mediu, posibilitatea izbucnirii unor conflicte semnificative, in zone ca cele ale Orientului Mijlociu sau ale Golfului Persic (vezi amenintarea inchiderii Stramtorii Urmuz), ca si in alte zone strategice sau bogate in resurse naturale, nu trebuie exclusa.
A doua calificare este ca, cel putin pentru Statele Unite, a caror economie se bazeaza in cea mai mare masura pe operatiunile financiare, productia de bunuri, desi in scadere – fiind dislocata spre tari cu costuri de productie mici – nu cunoaste insa o diminuare in domeniul militar! Chiar din contra, productia de armamente si echipamente militare, care are in spate un puternic efort de cercetare/dezvoltare, atat privat, cat si de stat, cunoaste ritmuri sustinute, pentru pastrarea avansului tehnologic, implict, a suprematiei americane in lume.
O schimbare importanta este in curs sa se produca, totusi. Sub presiunea uriasului deficit bugetar, Statele Unite vor efectua reduceri ale bugetului apararii care se vor ridica la 15% in urmatorii ani. Nu trebuie insa sa tragem de aici concluzii pripite: SUA vor continua sa ramana pe primul loc in lume sub aspect militar, continuand sa detina un avans tehnologic de cca doua decenii in fata oricarui alt stat din lume!
Mai mult, nevoia prezentei de mari proportii peste hotare – acum, dupa incheierea conflictelor din Iraq si Afganistan – se va diminua considerabil, tot ca urmare a avansului tehnologic. Astfel, capacitatea Statelor Unite de a lovi de pe teritoriul national, in termen scurt, orice punct de pe glob se va intari, initiindu-se astfel o noua forma de manifestare a traditionalului “izolationism” american. (Aceasta teza, in general redefinirea “izolationismului” in conditiile globalizarii, merita aprofundata si as saluta orice efort in aceasta directie).
Insa nu va fi un “izolationism” de tipul celui interbelic, ci, mai degraba, unul care va fi caracterizat de focalizarea atentiei si a resurselor in granitele nationale, dublata de mentinerea si perfectionarea unei capacitati rapide de interventie in orice punct de pe glob, unde se va dovedi necesar.
(Poate ca un alt exemplu in aceasta privinta il constituie Marea Britanie, care, in ultimul timp, pare sa se preocupe tot mai mult de problemele sale interne, lasand impresia ca se desprinde cumva atat de Europa, cat si de Statele Unite. Am putea sa descriem aceasta stare cu o fomula ca, asa cum Statele Unite isi “ajungeau lor insele” in perioada interbelica, si Marea Britanie astazi “isi ajunge sie insesi”. Intr-un cuvant, gaseste suficient “fun” intre garnitele nationale, ca sa il mai caute in afara …)
Este aproape sigur ca, in noile conditii – dupa incetarea conflictelor din Iraq si Afganistan si mentinerea presiunilor economice generate de actuala criza, in paralel cu redistribuira puterii pe plan mondial – Statele Unite isi vor redefini angajamentul fata de NATO (prefigurarea am avut-o in timpul operatiunilor din Libia din vara trecuta).
Aceasta inseamna ca europenii – fie in interiorul NATO, fie prin intermediul UE – vor fi nevoiti sa isi asigure intr-o masura mult mai mare decat pana acum propria aparare. Iar aceasta in conditiile in care principala “victima” a reducerilor bugetare drastice impuse de actuala criza o reprezinta tocmai apararea! Proiecte precum Eurofighter-ul, despre care nu se stie cum se va finaliza, vor ramane de domeniul trecutului, caci este greu de crezut ca tarile europene vor reusi curand sa se mobilizeze in aceeasi masura cum au facut-o atunci cand acest proiect debuta …
Mai mult, chiar in timp de scriu aceste randuri, trei dintre principalii contributori la proiectul Eurofighter au facut optiuni semnificative pentru F 35 american (se pare ca in Italia se va crea chiar o linie de productie pentru tarile europene)!?
In atari conditii, nu este deloc exclus ca europenii sa apeleze din ce in ce mai mult la armamente americane – care vor ramane in continuare atractive sub raport tehnologic si comercial – deoarece, asa cum se prezinta lucrurile acum, va fi tot mai greu de obtinut acel efort european comun necesar integrarii industriilor lor de aparare.
In general, desi integrarea continua – este vorba, cum spuneam alta data, de o integrare “negativa”, adica de nevoie, nu de voie, in domeniul financiar, impusa de criza datoriilor suverane – observam ca domeniul sacrificat tot mai mult este cel al politicii externe, de aparare si de securitate comune!
Astfel, in ciuda multiplicarii sumiturilor tarilor membre ale zonei Euro, concretizate prin convenirea unor masuri de integrare financiara si bugetara neimaginabile doar cu doi, trei ani inainte, si care vor avea drept efect o tesatura mult mai densa intre tarile membre, actiunile externe neconcertate, chiar contradictorii, se inmultesc (vezi, de pilda, cazul Frantei si al Maii Britanii, care, in ciuda efortului de “pooling and sharing” pe care l-au lansat si acreditat in domeniul militar, precum si al campaniei comune impotriva lui Gaddafi, sunt astazi pe pozitii vadit contrare in privinta continuarii integrarii in interiorul UE).
Intensificarea tenditelor centrifuge in domeniul politicii externe si de aparare commune se datoreaza in mare masura egoismului generat de criza, resentimentelor acumulate in efortul de “integrare negativa”, precum si epuizarii resurselor de “integrare pozitiva” (care permitea statelor membre sa isi coordoneze de buna voie actiunile de politica externa, aparare si securitate, intrucat era vorba de actiuni liber consimtite, nu impuse).
Drept urmare, in opinia mea, obtinerea unor pozitii comune ale UE in diverse chestiuni internationale se va dovedi din ce in ce mai dificila in viitor, intrucat cauzele mentionate mai sus, atat individual, cat si impreuna, vor accentua divergenta si nu convergenta intereselor nationale ale statelor membre.
Ce ar trebui sa facem noi, in aceste conditii? Ca sa evitam sa alunecam din nou in “zona gri” dintre adevaratul “Vest” si Estul reprezentat in primul rand de Rusia, va trebui sa ne mentinem angajamentul de a subscrie obligatiilor convenite la ultimul sumit al UE, cu obiectivul de a accede cat mai repede in Zona Euro, pentru ca altfel nu vom sta la masa deciziilor, ci vom face din nou obiectul lor.
Apoi, va trebui sa mentinem cat putem mai mult raporturile actuale cu Statele Unite, care vor fi tot mai putin interesate de zona noastra (cu exceptia, poate, a apararii anti-racheta), ca de Europa in general. Ori, daca si europenii par sa se indrepte spre piata americana pentru achizitia principalor lor sisteme de armamente, nu vad de ce noi nu am face-o. Sigur, o atare abordare va trebui sa tina seama de reglementarile in domeniu convenite deja in interiorul UE. Iar daca aceasta din urma institutie va prelua treptat rolul actual al NATO de principal garant al securitatii noastre, va trebui, desigur, sa ne focalizam si noi eforturile in aceeasi directie.
In sfarsit, cred ca va fi inevitabil sa ajungem la un modus vivendi functional cu Rusia, marele nostru vecin, cu care vom fi fortati de imprejurari sa interactionam. Aceasta nu pentru ca am contempla o intoarcere in bratele ei larg deschise, ci pentru ca, pe de o parte, nu trebuie sa fim noi aceia care creaza obstacole in raporturile dintre institutiile occidentale si aceasta mare putere, iar, pe de alta, am putea identifica domenii in care cooperarea s-ar putea dovedi si in interesul nostru national (ma gandesc, de pilda, la chestiuni ca diminuarea pretului platit pentru gazele importate si/sau includerea noastra in traseele viitoare ale transportului de gaze si titei spre consumatorii occidentali).
In concluzie, cred ca trebuie sa constientizam ca ne aflam intr-un moment de rascruce al evolutiilor internationale, pe care, daca nu vom fi constienti si capabili sa il gestionam cum se cuvine, s-ar putea sa irosim decenii de efort depus cu atata truda pana acum si, mai important, sa ne amanetam viitorul pe multi ani de acum incolo, irosind fereastra de oportunitate oferita de prabusirea comunismului si recapatarea libertatii de actiune pentru tarile de talia noastra din centrul si estul Europei.
Articolul original: aici