Pe la inceputul lui februarie, o dezvaluire de presa de la Washington despre dificultatile existente in derularea unui proiect din sutele de proiecte militare noi ale Americii – rachetele interceptoare americane de la Deveselu, Romania – a iesit din proportii, a pus pe jar televiziuni, posturi de radio, ziare, agentii de presa, palate prezidentiale si guvernamentale, si ambasada SUA din tara – gazda.
Pe la inceputul lui februarie, o dezvaluire de presa de la Washington despre dificultatile existente in derularea unui proiect din sutele de proiecte militare noi ale Americii – rachetele interceptoare americane de la Deveselu, Romania – a iesit din proportii, a pus pe jar televiziuni, posturi de radio, ziare, agentii de presa, palate prezidentiale si guvernamentale, si ambasada SUA din tara – gazda.
S-au confirmat, astfel, inca o data – daca mai era nevoie – consecintele negative, consolidate intr-o perioada de timp indelungata, de opt ani, ale fostului „monopol” Basescu din raporturile romano-americane: (1) „dialogul” bilateral a ajuns o cale cu sens unic Washington – Bucuresti, in formatul decident – executant, si (2) iresponsabilitatea in forma agravata, continuata si anticonstitutionala cu care Traian Basescu insista sa trateze aceasta tara, declarand, cu ocazia evenimentului amintit, ca exista riscul ca Romania sa fie etichetata drept un „stat imprevizibil” (?!), asa cum sunt clasificate Somalia piratilor si insurgentilor islamici, Coreea de Nord a foametei si armelor nucleare, Afganistanul narco-guvernelor si insecuritatii eterne si Cambodgia campurilor de mine si a beizadelelor de khmeri rosii cu pistoale la brau, la vedere. Iar consecinta imediata a acestor minusuri care, odata cu ramanerea nefireasca a lui Basescu la Cotroceni, persista in demersul bilateral romano-american, este ca stirea mentionata a produs aici confuzie si hiperreactii. De la hahaielile-horror prezidentiale, deloc pe masura functiei, la asigurarile emfatice ale lui Mircea Geoana, vesnicul „tocmai intors de la Washington” si intotdeauna „tocmai dupa o discutie semnificativa”, cum ca „everything will be alright”, si pana la declaratiile echilibrate, in context european, ale ministrului Apararii, Mircea Dusa, s-a spus aproape totul. Aproape totul, minus lamuririle datorate grabnic romanilor de factorii politici actuali, dupa opt ani de bezna si smenuri basiste, in ce priveste optiunile, capabilitatile si procedurile Americii fata de Romania, si invers, ale Romaniei fata de America, lamuriri la acelasi nivel la care este informat publicul euroatlantic, partener al publicului romanesc in spatiul comun al NATO si Uniunii Europene. De pilda, raspunsurile la cateva intrebari – cheie s-ar putea inchega intr-un „ghid” auxiliar, explicativ al proiectelor militare americane de tipul celor de la Deveselu, dupa cum urmeaza: Ce este si cum functioneaza Government Accountability Office (GAO), in traducere Serviciul de investigatii si recomandari privind raspunderea financiara a guvernului, autorul stirii – „bomba” mentionate? Cum a fost conceptualizata si, in general, cum este structurata apararea antiracheta americana a Europei? Care este istoricul si, daca au existat, care au fost problemele controversate din trecut ale demersului pentru instalarea interceptorilor in estul Europei, inclusiv in Romania? Este proiectul Deveselu, in conceptia militarilor si a factorului politic responsabil american, un proiect viabil, sau nu si, in general, au mai existat proiecte militare esuate, sau abandonate, de catre Pentagon? In sfarsit, de ce Rusia are o pozitie ostila, atat de inflexibila, fata de scutul antiracheta din Romania?
Vom incerca sa descifram pentru cititori raspunsuri la aceste intrebari, credem, importante, cu un singur scop: spre a-i asista in stradania de a deveni cetateni europeni bine informati, si de a avea opinii proprii, corecte, cat mai apropiate de adevar, despre securitatea reala, prezenta si viitoare a Uniunii Europene, a comunitatii euroatlantice si, in primul rand, a Romaniei.
Ce este GAO?
Infiintat in urma cu aproape 100 de ani, in 1921, Serviciul de investigatii si recomandari privind raspunderea financiara a guvernului, GAO, este mai mult si altceva decat spune titlul sau, adica un fel de Curte de Conturi de genul celor dintr-o tara europeana. Este instrumentul Congresului SUA pentru audituri financiare, dar si pentru evaluari de proiecte in faza de studii de fezabilitate, sau de executie, de investigatii deschise, si chiar sub acoperire, de expertiza legala si judiciara etc. In esenta, GAO este un serviciu nonpartizan, ultraperformant si cu o reputatie veche si solida, de-a lungul anilor GAO a primit denumirea de „cainele de paza al Congresului”, dar si de „cel mai bun prieten al platitorului de impozite”, ca recunoastere a meritelor sale la ambele capete ale societatii, guvernanti si guvernati, pentru dezvaluirile referitoare la risipe de fonduri si la deficiente manageriale, de proiectare, tehnice etc. Cele aproximativ 900 de rapoarte pregatite anual de GAO se refera la toate operatiunile guvernului si ale agentiilor sale, de la bugetul federal, la resurse umane, de la sistemul de pensii, la afaceri internationale, si de la productia de avangarda bazata pe nanotehnologii, la Aparare.
Ultimul raport GAO si Romania – Dupa cum se cunoaste, recentul raportul clasificat al GAO dezvaluit public de catre agentia internationala de presa „Associated Press” afirma, fara ocolisuri, ca sistemul antiracheta american in curs de instalare in Romania si Polonia nu este eficient si nu poate asigura protectia SUA si a partenerilor europeni, iar solutiile alternative, propuse de militari, nu sunt fezabile din punct de vedere tehnic si pot crea „situatii diplomatice explozive”.
In raport se mai arata ca, intr-o perioada de austeritate financiara cum este cea actuala, Congresul ar putea sista acest proiect nesigur, iar oficialitati de la Pentagon cred ca el submineaza relatiile cu Rusia si perspectivele unei viitoare reduceri reciproce a armelor nucleare, o prioritate a presedintelui Obama. De asemenea, GAO afirma ca Agentia pentru apararea balistica a Statelor Unite a ajuns la concluzia ca Romania este o locatie nepotrivita pentru instalarea unui sistem antiracheta pentru protejarea Americii, in sfarsit, serviciul citeaza un alt raport al expertilor, care pur si simplu recomanda renuntarea la proiect si mutarea interceptorilor pe coasta de Est a Statelor Unite.
In media din Statele Unite, ultimul raport GAO a fost comentat sumar, parerile exprimate au fost mai degraba defavorabile, sub motivul inutilitatii proiectului, si a reducerii cheltuielilor militare. Iar un punct de vedere radical a fost exprimat in editorialul „Apararea antiracheta din Europa nu este eficienta”, aparut la 9 februarie in publicatia „Veterans Daily” a militarilor in retragere americani, citam: „Opinia ca ar fi necesar un scut antiracheta pentru protejarea Europei de un atac al Iranului este total ridicola si nu a fost niciodata sustinuta de vreo entitate militara sau guvernamentala americana… Instalarea rachetelor pe o pozitie inaintata este, fara indoiala, o resimulare a Razboiului Rece impotriva rusilor, o miscare ofensiva ascunsa in spatele uneia defensive. Aceasta miscare este inceputul unei noi curse a inarmarilor si, daca privesti cu atentie la cei care o sprijina, la persoanele, entitatile si contractorii implicati, nu trebuie sa fii un guru ca sa pricepi ca este vorba de o alta jefuire financiara a platitorilor de taxe si impozite din aceasta tara”. Apoi, un cititor a postat urmatorul comentariu: „Armata romana nu are absolut nici un cuvant de spus in privinta operatiunilor antiracheta. SUA detin controlul total asupra operatiunii si nu dau nici o socoteala guvernului roman. Terenul pe care se afla baza de rachete a fost inchiriat – fosta baza de la Deveselu, la 35 de mile sud-est de Pitesti – si astfel Romania a devenit o tinta nucleara. Sistemul de la Deveselu este complet lipsit de aparare in fata rachetelor rusesti Iskander, spun specialistii americani. De altfel, rachetele Iskander in versiunea cu raza de actiune de 2.000 km pot distruge intregul sistem antiracheta american din Europa de Est. Toata povestea cu interceptorii din Romania este o aiureala si, ceea ce este absolut uluitor, este faptul ca, in ce priveste aceste rachete, populatia Romaniei este complet lasata in ceata”.
Este limpede, deci, ca recentul raport GAO nu este cea mai buna veste cu putinta, si nici nu prevesteste un viitor lipsit de griji pentru proiect. Declaratiile Ambasadei americane la Bucuresti, ca SUA vor ramane angajate sa-si protejeze teritoriul national si cetatenii, precum si partenerii europeni din NATO, au fost singurele luari de pozitie calificate, care au putut restabili, intrucatva, increderea publicului romanesc. Acelasi public care nu da doi bani pe vorbele „optimiste” ale lui Basescu, vorbe goale disimuland speranta ca raportul GAO nu se va intampla, pentru ca – hai sa o spunem fara ocolisuri – el crede cu disperare ca povestea cu Deveselu, daca se realizeaza pana la capat, ii va aduce imunitatea viagera mult visata…
In sfarsit, opinia publica din Romania pare sa fi fost prinsa „pe picior gresit” de aceste subiecte neplacute. In Romania, din motive aparent inexplicabile, controversele, impotmolirile, erorile si esecurile Americii in Europa de Est si spatiul ex-sovietic au fost, dupa caderea comunismului, subiecte „tabu”. De asemenea, povestea stupida cu „marele licurici” este o alta escrocherie basista, ticluita spre a evita rostirea cuvantului SUA, atunci cand ar exista afirmatii critice fata de acestea, sau fata de relatia obedienta a presedintelui demis cu „stapanul”. Daca, de-a lungul anilor, la fel ca in Europa vestica, media le-ar fi vorbit romanilor de politicile nu intotdeauna incununate de succes – un lucru absolut firesc – ale Americii in estul Europei, sau despre frictiunile – normale si ele – existente intre SUA si vest-europeni; daca romanii s-ar fi trezit ceva mai devreme de iarna trecuta si de referendumul de asta-vara si daca ar fi spus acum 4-5 ani un „Nu” hotarat proscrisului national de la Cotroceni si „partidului” lui fantoma, daca toate acestea s-ar fi intamplat prin 2007-2009, atunci ultimul raport GAO nu ar fi produs confuzia amintita, iar intelegerea, cunoasterea reciproca si relatiile romano-americane ar fi ajuns mult mai departe.
Apararea antiracheta euroatlantica, Europa de Est – De la sfarsitul anilor ’50 din secolul trecut si pana astazi, SUA au lansat mai multe programe de aparare balistica, la inceput numai pentru protejarea teritoriului lor impotriva rachetelor intercontinentale ale fostei Uniuni Sovietice (ICBM). Toate au prezentat, la vremea respectiva, deficiente de natura tehnica, strategica, economica etc., viata lor a fost scurta, de numai cativa ani.
Primul a fost programul Nike, cu interceptori Nike-Zeus cu focoase nucleare, cu o durata de 4 ani (1957-1961), au urmat altele asemanatoare, iar in anii ’80 a fost lansat proiectul KKV (Kinetic Kill Vehicles), cu interceptori cu contact direct, fara focoase nucleare. Apoi, la 23 martie 1983 presedintele Reagan a anuntat un program nou de aparare antiracheta, denumit Initiativa de Aparare Strategica (SDI), in realitate un megaefort futuristic, ambitios si extrem de costisitor, cu baze spatiale cu tunuri cu laser, sateliti-interceptori tot cu raze laser, sisteme de comanda si control ultrasofisticate etc. In cativa ani s-au risipit 150 miliarde de dolari din cele 3,6 trilioane cat ar fi costat intregul program, iar in anii ’90 presedintii Bush sr. si Bill Clinton au coborat din „Razboiul Stelelor” cu picioarele pe pamant si au renuntat la SDI, o aventura nerealista, inspirata din filmele sci-fi.
Din anii ’90 si dupa inceputul noului mileniu, obiectivele apararii antibalistice a SUA au devenit sensibil mai modeste, America lui Clinton si a lui Bush jr. a fost mai degraba preocupata sa opreasca profilerarea nucleara, decat de defensiva antiracheta. Au fost instalate doua baze de interceptori, una in Alaska (operationala din 2006) si alta in California, iar la 17 decembrie 2002 SUA au solicitat oficial Marii Britanii si Danemarcei sa le acorde facilitati terestre pentru instalarea, prima oara, a unor sisteme de aparare a vest-europenilor, si a Americii. Acestea au devenit operationale in 2004, iar extinderea lor a costat, pana in 2009, 53 miliarde de dolari.
Tot in 2002 Statele Unite au initiat primele convorbiri exploratorii pentru un sistem de interceptori in estul Europei, fara mentionarea agresorului potential. Dar, abia in februarie 2007 au pornit primele negocieri oficiale cu Polonia si Cehia, de data aceasta s-a anuntat ca ar fi vorba de protejarea europenilor de rachetele Iranului. Opinia publica din ambele tari s-a opus, polonezii au fost 57% impotriva, iar cehii 67% contra si 15% in favoarea bazelor, la Praga au avut loc cele mai mari manifestatii publice de dupa caderea comunismului, din noiembrie 1989 incoace. Totusi, in august 2008 s-a ajuns la un acord polono-american, dar Moscova a anuntat imediat ca Polonia se expune 100% unui atac nuclear rus; dupa un an de zile, in septembrie 2009, presedintele Obama a relaxat tensiunile, declarand ca intentioneaza sa renunte la acordul semnat de fosta administratie Bush jr. cu polonezii, Putin al Rusiei a salutat decizia. La 4 februarie 2010 Romania a anuntat ca este de acord sa gazduiasca interceptorii americani SM-3 pe teritoriul ei, iar la 13 septembrie 2011 un acord final in acest sens a fost semnat la Washington. Reactia Moscovei a venit la 23 noiembrie, cand a facut publica repozitionarea fortelor sale nucleare de descurajare catre vest. Cu Bulgaria, lucrurile au stat simplu. Dupa ce Obama a renuntat la aranjamentele cu Polonia si Cehia, americanii au contactat, in aprilie 2011, Sofia, nu s-a stabilit nimic, apoi, in februarie 2012 primul ministru Boiko Borisov „a aruncat pisica moarta” in curtea Bruxellesului, declarand ca „Bulgaria nu va discuta singura chestiunea interceptorilor din Europa de Est, intrucat va fi solidara cu ceilalti membri ai UE”, punct. Pozitia bulgarilor a fost aplaudata deschis la Moscova, relatia speciala Bulgaria – Rusia isi vede, netulburata, de drumul ei…
Pe malul celalalt al Dunarii, lucrurile s-au mai linistit. La Deveselu au aparut primii americani si primele tablite bilingve in romana si engleza, primarul comunei si-a pus in odaie doua steaguri, romanesc si american, cel al UE e in curte, pe un bat, in ploaie, vreo 30 de sateni se duc regulat la Caracal cu un autobuz „special”, ca sa ia lectii de engleza si, deodata, ghinion, pica din senin dezvaluirile nefericite ale lui „Associated Press” din raportul GAO. Adica, dupa norii negri veniti dinspre Moscova in urma cu un an si jumatate, la semnarea acordului pentru baza, alti nori negri, veniti de data aceasta dinspre Washington, cu zvonul ca unii, acolo, vor sa o inchida. De atunci, in comuna, s-a asternut o liniste apasatoare. La fel ca iarna trecuta, cand toate cele, case, grajduri cu vite-n ele, drumurile si campia pana la Dunare au fost ingropate sub zapezile proptite 2-3 metri in sus, in sageacul acoperisului, de crivatul napraznic venit dinspre nord-est. Din Rusia. Rar, oamenii trec pe ulite, tacuti. Cand se cearta cei mari, cei mici se trag, speriati, intr-o parte, nu mai inteleg nimic, si tac.
Rachetele americane in Europa de Est, Controverse, 1 – La 1 mai 2001, la Universitatea pentru Apararea Nationala de la Washington, intr-un discurs privind securitatea SUA in secolul 21, fostul presedinte Bush jr. a anuntat iesirea Statelor Unite din Tratatul privind rachetele antibalistice semnat cu rusii in 1972, motivul invocat a fost ca tratatul „perpetueaza o relatie bazata pe neincredere si vulnerabilitate reciproca”, si ca „impiedica America sa caute alte optiuni defensive in fata amenintarilor cu care se confrunta ea, aliatii ei si alte tari”. Bush a mai spus ca, in perspectiva, „au fost analizate si identificate un numar de abordari complementare si inovative” in ce priveste apararea nationala.
Acest discurs a fost „actul de nastere” a unei noi strategii defensive antiracheta, o prioritate maxima pe agenda fostei administratii, iar megasurpriza din castingul noului „plan Bush” a fost actorul din rolul principal, anume Europa de Est, intr-o prima faza Polonia si Cehia, ca viitoare tari – gazda pentru interceptorii americani. Controversele s-au iscat imediat. Citand un pasaj din exact acelasi discurs al lui Bush, de mai sus: „Rusia de astazi nu este Uniunea Sovietica de ieri, Rusia de astazi nu este inamicul nostru etc.” si referindu-se, in consecinta, la absenta unei amenintari din partea Rusiei, scepticii de la Washington au afirmat, ironic, ca „nu este cazul sa te aperi impotriva a ceva ce nu exista” (?!). Au venit, apoi, primele convorbiri exploratorii initiate de administratie in anul urmator, 2002, la Varsovia si Praga, dar polonezii si cehii au dat inapoi, nelinistiti de reactia dura a Moscovei, ceea ce a dus la amanarea „planului Bush” pentru cativa ani. Apoi, in 2006 Bush a reluat tema mai specific, a vorbit de 10 interceptori instalati in Polonia si de o statie radar in Cehia, dar „New York Times” a scris ca ceea ce propune presedintele nu face sens, ca reprezinta nimic in fata arsenalului nuclear al Rusiei. In anul urmator, 2007, Budapesta a refuzat sa acorde o autorizatie de constructie pentru o statie radar americana in Ungaria, primele negocieri bilaterale polono- si ceho-americane au esuat, opinia publica, politicieni, experti academici si media din cele doua tari au facut o opozitie puternica, la Varsovia presa a afirmat ca „scutul antiracheta propus de americani va intari securitatea Statelor Unite cu pretul renuntarii Poloniei la propria-i securitate” (Roman Kuzniar, directorul Institutului polonez pentru afaceri internationale), si ca, din punct de vedere politic insistenta Washingtonului de a implica Polonia in aceasta poveste, nu este altceva decat „un exercitiu de obedienta in fata hegemonului global” (Marek Glogoczowski, om de stiinta, filozof si politolog polonez). In continuare, cu cateva zile inainte de summitul NATO de la Bucuresti (2-4 aprilie 2008), un sondaj al Institutului Harris, din New York, releva ca si vest-europenii se opun proiectului american, germanii 71%, spaniolii 61%, francezii 58% etc., iar comisia de afaceri externe a Parlamentului britanic, intr-un raport din iunie 2009, a exprimat opinia ca scutul american din Est nu consolideaza securitatea Europei, in schimb va afecta interesele NATO, daca opozitia Rusiei va fi ignorata. Ca lucrurile sa se complice definitiv, cel putin pentru romani, dupa 2007 oficialitati din UE au afirmat ca Bulgaria, Grecia, Turcia si Romania nu vor intra in aria de protectie a scutului polono-ceh, urmand, in cazul unui atac, sa fie lovite de rachetele Shabab-3 iraniene.
In martie 2009, in urma criticilor generalizate fata de „planul Bush” – un buget exorbitant pe urmatorii cinci ani, de 62,5 miliarde dolari; deficiente tehnice majore semnalate de toti, de la Pentagon, pana la experti independenti; Polonia si Cehia sunt amplasamente geografice defectuoase, potrivit unui studiu balistic al Universitatii Stanford, din California etc. – Obama a decis sa renunte la intelegerile semnate de fosta administratie cu polonezii si cehii in vara lui 2008, in schimbul unui sprijin din partea Rusiei pentru stavilirea proiectului nuclear al Iranului. Noul sau program pentru Europa de Est s-a bazat pe interceptorii kinetici SM-3, recomandati de Pentagon, dar, din clipa cand presedintele a deschis gura, controversele au reinceput, deocamdata mai domoale. Doi experti de la Massachusetts Institute of Technology, si Universitatea Cornell, au studiat rezultatele testelor cu SM-3 – tipul de rachete care urmeaza sa fie instalate la Deveselu in 2015 – si au afirmat ca acuratetea lor este de numai 10%, iar fizicianul Richard Garwin, expert-evaluator al programelor antiracheta si fost membru in echipa care a creat bomba cu hidrogen a Americii, a spus ca interceptorii SM-3 nu sunt capabili sa deosebeasca tintele-capcana, false, de cele reale.
De la Cortina de Fier, la Cortina de „Niet !”: de ce se opune Rusia prezentei rachetelor SUA in Europa de Est? – Din primele momente de dupa instalarea la Casa Alba, administratia neoconservatoare Bush jr. a lansat o „ofensiva” generalizata impotriva Moscovei.
Aceasta s-a produs pe plan ideologic, pentru democratizarea societatii ruse si ex-sovietice prin activitatea si propaganda nemijlocita in Rusia, Belarus, Ucraina, Caucaz, Kazahstan, Kirgistan etc. a unor organizatii nonguvernamentale americane, cum au fost Freedom House, National Endowment for Democracy, Project on Transitional Democracies etc.; prin instalarea unor democratii de piata libera in tari din spatiul fostei URSS si la frontiera directa cu Rusia – revolutiile si regimurile „portocalii” din Ucraina si Georgia, in anul 2004; prin incercarea de „internationalizare” a Marii Negre, adica deschiderea ei pentru navele militare americane si interesele economice ale administratiei in zona Caucaz – Caspica – Asia Centrala ex-sovietica, cu resurse energetice importante, petrol si gaze naturale, si, in sfarsit, printr-o prezenta militara activa in proximitatea Rusiei, adica instalarea unor sisteme antiracheta si de monitorizare radar in tarile foste socialiste din Europa de Est.
Startul ofensivei catre Est a fost dat de Bush si neoconservatorii sai atunci cand au denuntat unilateral tratatul cu rusii amintit, al rachetelor antibalistice. Dar, acel discurs al sau de la 1 mai 2001 a marcat si o alta „premiera”, noua hotarare a Moscovei de a se opune oricarei intruziuni militare a Washingtonului in spatiul fostei URSS si al tarilor est-europene, considerat de catre rusi ca un teritoriu „neutru”, fara forte militare ale fostilor adversari din Razboiul Rece, ca un fel de „centura de siguranta” intre vestul euroatlantic si estul euroasiatic, adica intre NATO si Rusia. De atunci incoace, Moscova a reactionat spontan, ori de cate ori s-a produs o evolutie in povestea scutului antiracheta. Din Polonia nordica, de langa exclava Kaliningrad, a rusilor, si pana la Deveselu, in sudul Romaniei, pe o distanta de 1.700 km (cu 300 km mai scurta decat fosta Cortina de Fier, a Razboiului Rece), Rusia a ridicat in fata rachetelor americane Cortina de „Niet !”.
La scurt timp dupa vizita lui Obama la Moscova, din iulie 2009, desi se parea ca partile s-au inteles bine, presa rusa a reprodus rapoarte ale expertilor americani referitoare la deficiente tehnice si costuri excesive ale scutului est-european, denumindu-l „cea mai costisitoare frauda a secolului”. In continuare, imediat dupa semnarea la Washington, la 13 septembrie 2011, a acordului pentru viitorul sistem antiracheta de la Deveselu, Moscova a exprimat indoieli in legatura cu sansele proiectului si a lansat o contraoferta – construirea unui sistem comun NATO – Rusia de aparare balistica a Europei, controlat de ambele parti. Un an mai tarziu, in septembrie 2012, in preajma alegerilor prezidentiale din SUA, Putin a afirmat ca s-ar putea ajunge la o intelegere cu Obama in privinta scutului est-european, daca acesta va fi reales, dar nu si cu oponentul sau republican, Mitt Romney, din pricina afirmatiei belicoase a acestuia, ca Rusia este „fara nici o indoiala, dusmanul nostru geopolitic nr. 1”. Apoi, dupa o luna, nr. 3 de la Kremlin, Dmitri Rogozin, a declarat si el, tot fara ocolisuri, unei delegatii NATO sosite la Moscova, ca „sistemul de aparare antiracheta est-european al NATO reprezinta o amenintare la securitatea nationala a Rusiei si ar putea sa declanseze o militarizare a Europei”. Iar faimosul raport GAO de acum doua saptamani a fost intors pe toate partile de catre media rusa, s-a insistat asupra referirilor la faza a IV-a a proiectului est-european, din 2021, si s-a spus ca viitorii interceptori SM-3 II B de pe nave americane in patrulare in Marea Nordului, pe ruta balistica ruso – americana peste Polul Nord, nu au nimic de-a face cu Iranul, ci cu rachetele intercontinentale rusesti indreptate catre America.
In sfarsit, cu aproape aceleasi cuvinte, in replica peste timp la un pasaj din discursul lui Bush de la 1 mai 2001 – il repetam, tratatul antibalistic ruso-american „impiedica America sa caute alte optiuni defensive in fata amenintarilor cu care se confrunta ea, aliatii ei si alte tari” – la 14 februarie anul acesta, Putin a declarat: „Orice amestec direct sau indirect in problemele noastre interne, orice forma de presiune asupra Rusiei, a aliatilor ei si a partenerilor ei, sunt intolerabile”. Lasam cititorii sa judece tot ce s-a intamplat in acesti 12 ani care despart cele doua discursuri, si sa decida singuri unde se afla adevarul, si adaugam doar ca prima intalnire dintre noul secretar de Stat american, John kerry si ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, de la 26 februarie acest an, la Berlin, pe tema rachetelor est-europene, s-a incheiat neconcluziv: in timp ce surse diplomatice ruse au exprimat optimism in ce priveste gasirea unui punct de vedere comun, diplomatii americani au fost mai rezervati, declarand ca nu se asteapta la „evolutii majore in aceasta chesitune, in perioada urmatoare. Dweci, controversa continua, soarta deveselului sta, inca, in cumpana…
Mr. Obama, incotro? – In ultimii 20 de ani, prin mainile celor 28.000 de functionari militari de la Pentagon au trecut zeci de mii de proiecte noi, mii dintre ele au fost anulate in faza de design, executie sau de prototipuri, inainte de a fi intrat in serviciu, o lista de inventar existenta cuprinde numai sistemele de rachete de atac si interceptoare „omorate” de-a lungul anilor, si are 57 de pagini!
Nimeni nu poate calcula pierderile uriase provocate de aceste proiecte abandonate, dar la sfarsitul lui 2011 Forbes a vorbit de peste 100 miliarde dolari identificati intre 1990 si 2012, dar credea ca suma era mult mai mare, din pricina zecilor de proiecte-mamut secrete „ascunse” in bugetele serviciilor de spionaj. Numai in trei cazuri dintre 2000 si 2004 – un proiect interoperatioanal futuristic, un tun autotractat si helicopterul Comanche II – pierderea totala a fost de 36 miliarde dolari, de 90 de ori mai mult decat costa Deveselu! Pe de alta parte, sumele din proiectul Aegis, pe care se bazeaza noua strategie Obama, de „pivotare” din Europa catre Asia si Pacific, sunt gigantice. Centrul pentru cercetari globaliste de la Montreal, din Canada, a publicat recent o analiza geopolitica, s-a afirmat ca in primii doi ani ai noii administratii, SUA au incercat sa-si duca rachetele Aegis mai aproape de Rusia, in estul Europei, si de China, adica sistemul maritim Aegis cu porturi–gazda in Taivan, Coreea de Sud, Japonia si Australia. Deocamdata, sunt cunoscute numai doua cifre, ele ne pot da o idee despre sumele halucinante impuse de proiect: baza Aegis din Taivan vor consuma 9 miliarde dolari, iar costul a trei distrugatoare invizibile (Stealth) din noua clasa USS Zumwalt va fi de 21 miliarde, adica 7 miliarde dolari bucata. S-a estimat ca, pana in 2021, cheltuielile se vor duce catre un trilion dolari, si iata ca doua opinii finale se impun, astfel:
1. Un singur vas de razboi din „armada” Aegis costa cat 17,3 Deveseluri. Sa o spunem fara ezitari, la aceste sume America nu saraceste daca va continua componenta romaneasca a sistemului, dupa ce a pus pe jar milioane de romani, toata clasa politica, oameni simpli si sute de ziare, zeci de televiziuni si media online. Si, iarasi, nu se imbogateste daca abandoneaza Deveselul, o „contributie” cat o frimitura la diminuarea datoriei sale nationale. Dar, cat ar „costa-o” pe America, sa zicem, ca imagine in fata romanilor, daca Washingtonul, dupa ce a fost refuzat politicos de aproape toti est-europenii, si dupa ce a facut din rachetele de la Deveselu un adevarat test de fidelitate si simpatie a Romaniei fata de SUA si de NATO, le-ar abandona ca pe o masea stricata? Si,
2. Problema Statelor Unite este alta. Aceea ca „pivotarea” din estul Europei catre China si Pacific prezinta, intr-adevar, avantajul ca nu vor mai avea de-a face cu rusii aici, in Europa dar… ,dar ii vor reintalni pe aceeasi rusi, in coasta Chinei si in marile si oceanul din preajma ei! Trebuie spus ca niciodata SUA nu vor putea sa controleze discretionar echilibrul strategic de acolo – o regiune unde China se pregateste pentru un viitor hegemonic – decat in intelegere si in conlucrare cu Rusia. Si este limpede ca o parte mica din pretul pe care Moscova l-ar cere pentru o intelegere si conlucrare in stavilirea Chinei, va fi sa i se redea linistea in estul Europei, inclusiv la Deveselu, unde trebuie sa functioneze „centura de siguranta” demilitarizata, neutrala, dintre ea si NATO.
Este foarte riscant sa se faca un pronostic in ce priveste soarta sub-sistemului antiracheta din sudul Romaniei. Dar, intr-un timp relativ scurt, administratia Obama va trebui sa faca o decizie deloc usoara. Politica. Oricum, povestea de la Deveselu releva si o alta concluzie, neasteptata: America lui Obama trebuie sa-si refaca, aici, acel capital de acceptare si simpatie risipit prosteste de fosta administratie si de ambasadori improvizati, si sa-si negocieze mai serios decat crede rolul de hegemon global la inceput de secol 21. Este posibil. Ne amintim cuvintele profetice ale doi venerabili politologi americani (republicani!), Stefan Halper si Johnatan Clarke, profesori la universitatile europene Cambridge si Oxford, oficiali la Casa Alba sub fostii presedinti Nixon, Ford si Reagan, analisti la Council on Foreign Affairs etc., dintr-o carte publicata in ultimii ani ai fostului regim neoconservator al lui Bush jr., citam: „Ideea lor (a administratiei neoconservatoare Bush jr., n.n.) ca idealurile americane trebuie sa fie exportate in lume pe o racheta, mai degraba decat sa fie lasate sa se afirme ca o parte a aspiratiilor universale ale tuturor oamenilor, a adus prejudicii enorme relatiilor Americii cu restul lumii. Din fericire, toate acestea se incheie acum. Rachetele trebuie sa fie puse inapoi, in lazile lor, vor fi necesare eforturi sustinute, pe care americanii au dovedit, de generatii, ca sunt capabili sa le faca. Prietenii Americii vor sari si ei in ajutor, cei care stiu ca lumea functioneaza cel mai bine, atunci cand America este o partenera adevarata”.
Domnule Obama, Mr. Partner, incotro?