Motto: Si vis pacem para bellum (Vegetius).
Poziționarea capacităților militare ale Rusiei în jurul Ucrainei și încercuirea strategică a acesteia din urmă după anexarea Crimeei au intrat, se pare, în faza finală.
Vineri, 4 aprilie, ministerul apărării rus a anunțat prezența în Belarus a unor forțe speciale din trupele aeropurtate ruse în vederea unor exerciții militare în nordul țării gazdă programate pentru perioada 15-18 aprilie (nota 1).
Motto: Si vis pacem para bellum (Vegetius).
Poziționarea capacităților militare ale Rusiei în jurul Ucrainei și încercuirea strategică a acesteia din urmă după anexarea Crimeei au intrat, se pare, în faza finală.
Vineri, 4 aprilie, ministerul apărării rus a anunțat prezența în Belarus a unor forțe speciale din trupele aeropurtate ruse în vederea unor exerciții militare în nordul țării gazdă programate pentru perioada 15-18 aprilie (nota 1). Este rezonabil de presupus că forțele speciale anunțate vor fi/sunt (din) Regimentul de Gardă 45 Cercetare-Diversiune (Spetsnaz), principalul element de forțe speciale din cadrul trupelor aeropurtate ruse. Nimic nu garantează că sub acoperirea acestui anunț nu vor exista însă și alte transferuri de trupe suplimentare în Belarus. Capitala Ucrainei, Kievul (Kyiv), se află la 100 km sud (în linie dreaptă) de granița cu Belarus.Duminică, 6 aprilie, militanți (pro)ruși au ocupat clădiri guvernamentale în Kharkiv, Luhansk, Donetsk, cele trei orașe de reședință ale regiunilor cu aceleași nume din estul Ucrainei, direct limitrofe frontierei cu Rusia. Cele trei orașe sunt fiecare la distanțe de sub 90 km de frontiera rusă (50 km-Kharkiv, 70 km-Luhansk, 90 km-Donetsk).
Luni, 7 aprilie, reprezentanți autoproclamați ai militanților (pro)ruși din Donetsk au ridicat baricade în jurul sediului administrativ regional și au proclamat, o republică populară a Donetsk-ului anunțând un referendum de autodeterminare al regiunii pentru data de 11 mai, în vreme ce în Luhansk militanții (pro)ruși s-au baricadat cu arme în sediul forțelor de securitate locale.
În cazul Crimeei, referendumul de autodeterminare fusese inițial anunțat pentru 25 mai, fiind ulterior devansat pentru 30 martie și, respectiv, 16 martie, dată la care s-a și desfășurat, în condițiile în care trupele rusești deja preluaseră controlul militar în Crimeea de mai bine de două săptămâni (operațiunea de ocupație fiind încheiată la 1-2 martie).
În plus, de mai bine de patru săptămâni, Rusia menține mobilizată la frontiera estică a Ucrainei o forță semnificativă de blindate, trupe mecanizate și trupe aeromobile amplasate în dispozitiv avansat (30-50 km de frontieră) cu un efectiv estimat la câteva zeci de mii de militari, acompaniați de eșalonul logistic necesar pentru susținerea unei ofensive în adâncimea teritoriului inamic.
Acestora li se adaugă forțele de infanterie marină și trupele aeromobile dislocate în Crimeea, la aproximativ 250 km sud de Odessa și Mykolaiv (cele două mari porturi din sud-vestul Ucrainei), forțele respective beneficiind de acoperirea și suportul integrat al dispozitivului și a infrastructurii forțelor aero-navalo-terestre ruse din Crimeea.
La cele de mai sus se adaugă retorica și poziționarea constantă a Moscovei ce nu s-au modificat absolut deloc de la începutul crizei ucrainiene, în sensul nerecunoașterii legitimității parlamentului (ales) de la Kyiv și a guvernului interimar numit după demiterea lui Yanukovych ca urmare a fugii acestuia din capitală și a abandonării postului pe care îl ocupa.
Anunțul de marți, 8 aprilie, privind discuții cvadripartite (Rusia, SUA, UE, Ucraina) ce ar urma a fi programate pentru săptămâna viitoare trebuie privit cu rezerva recomandată de realitățile din teren. Contextul post-invaziei în Crimeea arată că disponibilitatea Kremlinului pentru a-și încălca angajamentele internaționale poate merge foarte departe, capacitatea de angajare a unor acțiuni surpriză fiind apreciată de Kremlin ca unul din punctele forte al strategiei sale internaționale (prevoskhodstvo).
Există însă alte patru aspecte mult mai grave și relativ slab internalizate în acest moment în Occident.
Primul aspect revelator pentru probabilitatea unei invazii a Ucrainei îl constituie analiza comparativă a poziționărilor și acțiunilor înalților responsabili ruși înainte și în timpul celui de-al doilea război din Cecenia (august 1999 – mai 2000) raportat la poziționările Kremlinului după prăbușirea regimului Yanukovych. Într-o proporție semnificativă, aceiași înalți responsabili se regăsesc și în prezent la Kremlin ori în structurile dependente de acesta, președintele Putin fiind aceeași persoană cu directorul FSB Putin din preambulul începerii celui de-al doilea război în Cecenia și cu premierul Putin ce a condus și câștigat războiul din Cecenia.
Acutizarea situației de insecuritate din Cecenia și infiltrările teroriste în Dagestan reprezentau fără nicio urmă de îndoială provocări majore pentru securitatea Rusiei și a Caucazului de Nord însă, pe de altă parte, politica rusă în regiune nu a depășit în niciun moment după 1990 viziunea îngustă a unei forțe colonizatoare în regiunea Caucazului de Nord. Cecenia a fost mereu privită ca o provincie rebelă ce trebuie pedepsită și readusă la ordine.
În prezent, din atitudinea Kremlinului transpare exact aceeiași abordare față de Ucraina și noul guvern de la Kyiv: Ucraina pare a fi privită de Kremlin ca o republică unională rebelă ce trebuie pedepsită și readusă la ordine.
Al doilea aspect determinant pentru precipitarea unei invazii a Rusiei în Ucraina o reprezintă absența suportului real pentru o integrare în Rusia a majorității populației rusofone (ucrainieni și ruși deopotrivă). Contrar ideilor preconcepute încurajate de propaganda Kremlinului în Occident și a analizelor extrem de superficiale vehiculate în același Occident, Ucraina nu e o țară fundamental divizată, realitățile din teren fiind mult mai nuanțate și complexe (nota 2), sondajele de opinie indicând de altfel în mod constant un sprijin majoritar pentru apartenența la Ucraina în toate regiunile din estul și sudul Ucrainei (cu excepția notabilă a Crimeei).
Dacă lucrurile ar fi stat altfel în estul și sudul Ucrainei, schimbarea guvernului la Kyiv ar fi generat ample mișcări de contestare (similare celor organizate în sprijinul EuroMaidanului) iar provocările organizate de militanții separatiști (pro)ruși ar fi primit un sprijin popular mult mai larg decât a fost și este cazul în prezent, în special dacă se ia în considerare prezumptivul efect catalizator pe care operațiunea de anexare a Crimeei la Rusia ar fi trebuit să îl inducă în rândurile populației rusofone din această parte a Ucrainei.
Din cauza acestei situații din teren, care a și dat de altfel principalul motiv de pauză Kremlinului față de lansarea unei invazii generalizate a Ucrainei cu ocazia amplelor exerciții militare organizate în paralel cu ocuparea Crimeei, participarea electoratului rusofon din Ucraina la alegerile prezidențiale din 25 mai 2014 nu trebuie să mai aibă loc întrucât rezultatul acestei participări ar valida foarte probabil și neechivoc realități contrare propagandei vehiculate de Kremlin în Occident. În acest context, singura soluție pentru problema auto-generată a Kremlinului rămâne invazia Ucrainei și organizarea de referendumuri în estul și sudul Ucrainei sub atenta supraveghere a forțelor armate ruse.
Al treilea aspect sensibil cu caracter determinant în precipitarea unei invazii a Ucrainei îl reprezintă dependența parțială, dar încă semnificativă, a industriei de apărare și aerospațiale a Rusiei față de sinergiile industriale moștenite din perioada sovietică, aceasta având relații strânse cu producători cheie de echipamente de vârf din industria ucrainiană de apărare și aerospațială. Eșecul politicii Kremlinului față de Ucraina prin susținerea în această țară a unui regim corupt și criminal, repetatele șantaje ale gazului și, punctul culminant, anexarea Crimeei, au accelerat însă semnificativ trendul firesc și natural de segregare și autonomizare pe care industria de apărare ucrainiană s-a înscris odată cu proclamarea independenței țării în 1991.
Or, industria ucrainiană de apărare este dorită de complexul militar-industrial al Kremlinului, această industrie fiind printre altele atât un competitor cât și un producător alternativ (de redundanță) de înaltă calificare pentru componente și/sau sisteme complete de armă produse și utilizate de Rusia (rachete balistice intercontinetale, instrumentație de ghidaj pentru rachete balistice, motoare de aviație, avioane de transport, turbomotoare și, bineînțeles, tancuri). Unele dintre aceste componente sunt integrate ori integrabile în echipamente militare exportate de Rusia în state precum China ori India, exportul de armament fiind de altfel una din componentele principale ale politicii Rusiei față de partenerii săi majori (China, India) ori față de clienții săi politici de importanță secundară (Siria, Iran).
În acest context, mulți decidenți din Occident au uitat (ori nu au fost informați) asupra faptului că principalele întreprinderi economice (și cele mai competitive, de altfel) din industria aerospațială și de apărare a Ucrainei nu se află (doar) la Kharkiv, în estul Ucrainei, ci în centrul Ucrainei, pe Nipru, la Dnepropetrovsk și Zaporizhia. Așadar, o anexare a celor trei provincii estice Kharkiv, Luhansk, Donetsk nu va rezolva nici pe jumătate obiectivele Kremlinului în politica de (re)subordonare a Ucrainei.
Al patrulea element cu potențial determinant în precipitarea unei invazii în Ucraina îl constituie însăși natura și specificul unei operații militare ofensive de forțe combinate(aeriene, terestre și navale) desfășurate în spațiile vaste ale Ucrainei și pe litoralul acesteia din urmă.
Doctrina militară rusă este moștenitoarea celei sovietice formulate încă înainte de punerea în aplicare a metodelor blitzkrieg la începutul celui de-al doilea război mondial. Este o doctrină a spațiilor vaste, a operațiunilor în adâncimea teritoriului inamic centrate pemanevrele de încercuire și nimicire a forțelor inamice, amplu testată și pusă în aplicare pe Frontul de Est în timpul celui de-al doilea război mondial.
Chiar și în ipoteza unor obiective politice minimale în estul Ucrainei, odată inițiatăoperațiunea de deschidere a frontierei de est a Ucrainei, avansul trupelor ruse nu se poate limita la aliniamentul Kharkiv-Donetsk-Mariupol, lăsând în afara acestuia forțe ucrainiene intacte pe aliniamentul Poltava-Dnepropetrovsk-Zaporizhia-Melitopol, precum și uzinele electrice de la Zaporizhia (ce alimentează și Crimeea), ori industria de apărare concentrată în Dnepropetrovsk-Zaporizhia.
Pur și simplu, din momentul în care au pătruns în estul Ucrainei, forțele ruse sunt obligate de logica militară (nimicirea inamicului și stabilizarea unei linii defensive) să atingă și să depășească aliniamentul Niprului, securizând capacitățile industriale și de infrastructură integrate pe ambele maluri ale fluviului și deschizând astfel mult doritul coridor terestru către Crimeea. Așadar, mult anticipata invazie a celor trei provincii din estul Ucrainei nu se poate opri, cel puțin în faza inițială, decât pe un aliniament ce protejează Kherson, Nikopol, Zaporizhia, Dnepropetrovsk și Kharkiv. Însă și aceasta ar fi doar o jumătate de măsură raportat la pierderile politice, financiare și economice la care Rusia se poate aștepta în mod automat după o astfel de aventură militară în sud-estul Ucrainei.
Acest din urmă aspect, coroborat cu atitudinea și acțiunile Kremlinului post-anexare a Crimeei raportat la situația strategică a Ucrainei (primele trei aspecte menționate mai sus),indică însă ca mult mai probabil un scenariu cu obiective maximale, de maximizare a beneficiilor raportat la costuri, acesta din urmă având și avantajul major al securizării prin surpriză a unei poziții solide a Rusiei în estul Europei înainte ca efectele izolării la care Rusia va fi supusă să-și poată produce efectele pe termen scurt și mediu.
Scenariul maximal posibil (beneficii maxime v. costuri anunțate și asumate)
Acesta este scenariul ce asigură (cel puțin teoretic) maximizarea beneficiilor Moscovei raportat la costurile politice, financiare și economice pe care Rusia și le-a asumat pe termen scurt și mediu ca preț al ambițiilor sale în Ucraina și în spațiul est european.
Este cu siguranță un scenariu extrem de ambițios ce depinde depinde integral de un succes militar complet al operațiunilor forțelor ruse în Ucraina și de absența unei implicări militare occidentale în Ucraina. Cum ultima condiție a fost deja îndeplinită, forțele militare ruse pot avea grijă de restul condiționalităților utilizând metodele specifice forțelor armate. Spectrul embargoului și izolarea internațională sunt în acest moment indiferente Kremlinului, singurele necunoscute luate probabil în considerare fiind capacitatea de rezistență a marilor unități militare ucrainiene și eventuala rezistență locală a civililor integrați în zona de ocupație.
Acest scenariu a devenit posibil prin anexarea Crimeei, fapt ce a permis consolidarea dispozitivului forțelor aero-navale ruse și a instalațiilor militare ale acestora în peninsulă, și se pare că va fi întregit în mod oportun de posibilitatea prezenței oficiale a trupelor ruse în Belarus pentru exerciții militare (sincronizate cu escaladarea provocărilor separatiste din estul Ucrainei) ce au/vor avea probabil foarte multe lucruri în comun cu un ipotetic desant asupra Kyiv-ului și a împrejurimilor acestuia (aeroportul Boryspil, spre exemplu).
Nu există absolut niciun motiv pentru a presupune că, odată autorizat acest scenariu, forțele militare ruse vor manifesta vreo reținere ori că vor acționa altfel decât în baza principiilor consacrate în propria doctrină militară: surprindere strategică și tactică, operațiuni în adâncime, manevre de încercuire și nimicire/neutralizare a inamicului.
Din această perspectivă, surprinderea strategică a capitalei și o eventuală neutralizare a autorităților centrale de la Kyiv capătă o greutate aparte, întrucât anihilarea centrului politic de comandă și control al armatei ucrainiene ar putea da acesteia o lovitură fatală, de natură a facilita predarea în masă a unităților ucrainene încercuite, și conducând astfel la accelerarea obținerii victoriei totale și la facilitarea obținerii compromisurilor necesare pentru stabilirea unor autorități ucrainiene locale și centrale ce vor colabora cu forța de ocupație a Rusiei în Ucraina. Este rezonabil de presupus că o amenințare asupra capitalei Kyiv va fi angajată doar după atingerea aliniamentului pe Nipru și/sau odată cu angajarea în luptă a unei părți importante din armata ucrainiană în zona central-sudică a țării (Kryvyi Rih-Dnepropetrovsk-Cherkaske).
În ceea ce privește litoralul sud-vestic al Ucrainei (porturile Mykolaiv și Odessa), opțiunea de departe cea mai avantajoasă în cazul unui scenariu maximal este reprezentată de inițierea imediată, simultan cu deschiderea frontierei estice, a operațiunilor de desant maritim și aeromobil de la bazele din Crimeea, în scopul destabilizării reacției autorităților centrale de la Kyiv, precum și în vederea neutralizării brigăzii mecanizate de la Chornomorske (Odessa) și a brigăzii aeromobile de la Mykolaiv.
De capacitatea de rezistență a acestor două mari unități ucrainiene va depinde foarte probabil soarta Republicii Moldova, întrucât căderea Odessei va conduce automat la integrarea Transnistriei în Federația Rusă și la stabilirea pentru Moldova a unui statut de neutralitate permanentă sub protecția forțelor ruse. Aceeiași soartă ar putea avea probabil și noul stat al Ucrainei de Vest (cele opt provincii din vestul Ucrainei, dincolo de aliniamentul Novodnestrovsk-Vinnytsia-Zhytomyr), în vreme ce statul Ucraina Centrală (cele opt provincii centrale cu Kyiv-ul capitală) se va integra în Uniunea Eurasiatică condusă de Rusia. În mod evident, restul provinciilor foste ucrainiene (de la Kharkiv la gurile Dunării) vor fi integrate într-o formă sau alta direct în Federația Rusă.
Cele de mai sus reprezintă bineînțeles o evaluare optim-teoretică ce se fundamentează pe impactul actualelor evoluții ale crizei ucrainiene și pe opțiunile militare ideale eliberate de contra-constrângeri externe în teritoriul actual al Ucrainei.
Având în vedere actuala poziționare externă a Kremlinului față de Ucraina, constrângerile interne existente în societatea rusă, precum și necunoscutele redutabile reprezentate de capacitatea de rezistență națiunii ucrainiene, această posibilă evoluție a crizei ucrainiene reprezintă fără doar și poate o provocare cu mult deasupra crizei rachetelor din Cuba întrucât capacitatea de control a evenimentelor după inițierea unei asemenea evoluții este invers proporțională cu beneficiile imediate pe care readucerea la ordine a Ucrainei o poate asigura Moscovei. Iar beneficiile pe termen scurt ale Kremlinului sunt imense în cazul unui succes complet în Ucraina. Ce se va întâmpla însă concret, dacă armele vor ajunge să vorbească, rămâne de văzut căci vom afla cu siguranță suficiente răspunsuri cât de curând, înainte de data de 25 mai.
* * *
Nota 1: Trupe aeropurtate ruse în Belarus
http://www.bbc.com/news/world-europe-26866989
Nota 2: Afinități și realități lingvistice în Ucraina v. stereotipuri mediatice