Dar să trecem la cifre.* Pentru comerțul exterior, datele de care dispunem pentru cei cinci vecini ai noștri sunt pe primele 10 sau 11 luni din 2011, așa că le vom folosi pe acestea. Începem de la ora 6 dimineața pe ceasul nostru geografic, adică de la Bulgaria.

Pentru vecinul de la sud suntem al doilea client, în urma Germaniei. Bulgarii au exportat în primele zece luni din anul trecut mărfuri de 2,03 miliarde de euro în Germania și de 1,55 miliarde euro în România.

Germanii au luat 12,1% din exporturile bulgărești, iar noi 9,2%. Evoluția este interesantă pentru că România a depășit în trei ani Turcia, Grecia sau Italia în rândul clienților Bulgariei, deși acestea sunt pieţe teoretic mai mari și mai atractive.

Trecem la ora 8 pe ceasul geografic, Serbia. Pentru ei, suntem a cincea piaţă. Concret, 6,9% din exporturile lor ajung la noi. Nu pare mult, dar creşterea din ultimii doi ani este foarte mare. Şi aici, am depăşit Rusia sau Ungaria, cu care sârbii făceau în mod tradiţional mai mult comerţ.

La orele 12  sau 14 nu are rost să comentăm: ucrainienii sunt încă încapsulaţi în naveta Soyuz-CSI, comerţul lor e îndreptat spre Rusia în cea mai mare parte. Totuşi, exporturile noastre în Ucraina au crescut cu 75% în 2011, ceea ce ar putea fi un început de deschidere.

Moldova este o economie prea mică ca să insistăm: PIB-ul lor e cât cel al unui judeţ mediu de la noi, iar piaţa e minusculă. Avem o pondere importantă în comerţul lor exterior, dar nu prea au marfă de calitate să vândă la noi şi nici bani să cumpere mai mult din România, deşi ei ar cam vrea.

Surpriza vine când ajungem la ora 10. Pentru Ungaria, ţară ce traversează o situaţie economică dificilă de câţiva ani, am ajuns a doua piaţă. Trebuie spus că economia ungară este una mai mică decât a noastră, dar mai deschisă: exporturile lor anuale înseamnă aproape 80% din PIB.

Fac parte din hinterland-ul economic german, pentru că  din 4 euro încasaţi din exporturi, unul vine din Germania. O dependenţă care se poate dovedi sufocantă uneori. Economia Ungariei pare să fi ajuns la o limită peste care îi este greu să treacă.

Acum câţiva ani, ungurii visau să fie centrul acestei regiuni periferice a UE. Erau activi în penetrarea zonei, se extindeau în mai toate statele vecine şi nu numai, urmându-i, la o distanţă politicoasă, pe austrieci.

Din tot acest vis s-a ales praful. Mol n-a reuşit să depăşească stadiul de mic jucător fără relevanţă într-o regiune în care au pătruns câţiva jucători petrolieri mari. Are nevoie de o alianţă cu cineva mare ca să supravieţuiască. Intrând sub umbrela OMV, Petrom a devenit mai profitabilă şi are afaceri mai solide decât Mol, de exemplu. OTP Bank geme sub povara creditelor neperformante şi nu deţine poziţii cheie nicăieri în afara Ungariei. Iar bursa din Budapesta e acum controlată de austrieci.

Austrieci care au făcut şi ei un pas mare în spate din regiune, lăsând un gol pe care nimeni nu pare capabil să îl umple, măcar parţial.

În mod natural, firmele din statele mici ale regiunii şi-au îndreptat ochii spre România. Suntem cea mai mare piaţă din zonă, e loc încă pentru multă lume. Mai ales că nici noi nu stăm degeaba: exporturile noastre în statele din zonă au crescut puternic în ultimii doi ani, deci bani ar fi.

Sunt două canale de comerţ aici. Primul ţine de politicile multinaţionalelor de a organiza afacerile din zonă: faci o fabrică într-o ţară şi le deserveşti şi pe celelalte. Ungaria a profitat din plin o perioadă de politica multinaţionalelor, pentru că a atras în anii ’90 multe firme străine. De aici au şi păstrat istoric un excedent comercial mare cu noi, care în ultimii doi ani s-a tot redus. Pentru că am început să le vindem şi noi marfă.

De prin 2002-2003 am intrat şi noi în strategiile astea ale firmelor străine. Multe fabrici de la noi produc şi pentru Bulgaria, Moldova, Macedonia sau Serbia. Sau invers.

Celălalt canal: îngustarea pieţei interne şi costurile mari de a intra pe o piaţă matură din Occident i-a făcut pe mulţi din ţările de pe aici să se uite prin vecini. Piaţa noastră internă de consum, mare de vreo 70-80 de miliarde de euro, a scăzut în 2009 şi 2010, dar s-a dovedit mult mai rezistentă decât se credea, de fapt. Corecţia a fost mai puternică pe unele pieţe legate de auto sau imobiliar, de exemplu, dar au fost şi pieţe care au crescut.

Aşa se face că rezistenţa economiei noastre a reprezentat un factor de coagulare regională. Unul dintre mai multe, că nu a fost singurul. Dar este oarecum surprinzător că am ajuns să cântărim în unele state mai mult decât Italia sau Turcia, de exemplu, care au penetrat comercial regiunea în ultimele două decenii.

Ca să căutăm o explicaţie, trebuie să ne uităm la două lucruri. Mai întâi ce s-a întâmplat în economia românească în ultimii ani. Au început să dispară industriile bazate pe lohn ieftin, gen confecţii, în care nu avem avantaj competitiv. Şi fabrica Nokia era una de genul ăsta, deşi la un alt nivel.

Şi vor mai dispărea şi altele, de altfel. Din industria noastră de îngrăşăminte cred că vor mai rămâne două, maxim trei fabrici, pentru că au nevoie de gaz. Şi până la Nabucco nu vor supravieţui. Nu avem avantaj competitiv. În siderurgie se vor schimba multe. Se va produce o integrare spre auto şi aeronautică şi se va reduce mult siderurgia aia grea cu care eram obişnuiţi.

Dar se dezvoltă altele. Industria auto de la noi a exportat anul trecut de 11 miliarde de euro şi anul ăsta intră în producţie şi uzina Ford. Renault a atras deja o mulţime de furnizori, deja pe lângă Ford se adună alţii sau se extind aceeaşi. E o industrie mare pe orizontală, care face ca 60% din componentele dintr-o maşină să fie produse în România. Până şi Daciile produse în Maroc primesc kituri de la Mioveni.

Pe lângă auto mai avem energie, care cred că se va dezvolta şi mai mult, că avem avantaj competitiv. Pe două componente: electricitate şi industrie petrolieră. Apoi vin restul: medicamente, unde exportăm tot mai mult, electrocasnice, electronică, industrie alimentară etc. Sunt industrii de valul 2, e adevărat, dar nu străm prost nici la valul 3.

Mă refer aici la IT. Numai că pentru valul 3, care e un tren de mare viteză în care am cam sărit din mers, nu e suficient să ai specialişti; îţi trebuie imaginaţie, viziune şi manageri performanţi. Trebuie să recunoaştem că fără infuzie de manageri din Occident, suntem jos. Cultura organizării se deprinde în decenii şi noi nu o avem încă dezvoltată suficient.

La al doilea lucru la care trebuie să ne uităm este harta României. Avem capitala, Bucureşti, la 60 de km de frontiera cu Bulgaria. Hinterlandul acestei metropole depăşeşte Dunărea, iar UE a făcut din frontieră o barieră formală. Ruse e deja o suburbie a Bucureştiului, iar trendul se va accentua în următorul deceniu.

Bulgarii au fost nevoiţi să închidă aeroportul din Ruse şi nu mai au nicio şansă să-l redeschidă din cauză că nu pot concura cu cele două aeroporturi din Bucureşti. De aceea agenţiile din Bulgaria au o grămadă de oferte de călătorii cu avionul de pe Otopeni sau Băneasa.

Bulgaria nu are oraşe care să concureze Bucureştiul, măcar şi pe anumite domenii. Aşa că metropola noastră va deveni, vrând-nevând, şi capitala nordului Bulgariei, cum şi este deja din multe puncte de vedere. Bucureştiul are, de altfel, destulă atractivitate pentru bulgari şi niciun alt oraş din regiune nu are infrastructura sa.

La vest, avem trei oraşe mari aproape de graniţa cu Serbia şi Ungaria care pot fi greu concurate de oraşele de pe cealaltă a frontierei. Deşi Seghedinul are un pas în faţa Timişoarei sau Aradului, oraşele de pe partea noastră au un potenţial mult mai mare.

Timişoara are suficient potenţial să concureze chiar şi Belgradul, dar ar avea nevoie de un lider, nu de un simplu primar. Iar plasarea Oradei chiar lângă frontieră a transformat zona rurală săracă de pe partea ungară a frontierei într-un hinterland orădean.

La est, Chişinăul nu va fi niciodată mai atractiv decât Iaşiul, însă celelalte oraşe ale noastre sunt lipsite de forţă şi de viziune regională. Când mă uit la primarii din Constanţa şi Galaţi, înţeleg că oraşele astea şi-au ratat complet destinul.

Marele nostru noroc este că ucrainienii sunt chiar mai lipsiţi de viziune decât noi: e o adevărată minune că nu ştiu să exploateze potenţialul unor oraşe fermecătoare precum Odesa sau Cernăuţiul. Faţă de ele, Constanţa – cu centrul său vechi aflat într-o stare mizerabilă – arată ca o ruină levantină.

De aici vine principalul pericol, de altfel. La nivel central există cât de cât o anumită viziune regională, dar la nivel local e jale mare, cu puţine excepţii. Baronii noştri sunt cu şapte clase în urma oricărui şef de birou la un land obscur din Austria.

Şi ca să închei pe o notă optimistă, vă cer să vă amintiţi cum eram în 1989. Eram bătaia de joc a tuturor vecinilor. Standardul nostru de viaţă era sub al lor, ne uitam la televiziunile lor. La 22 de ani după aceea, lucrurile s-au schimbat mult. Nu suntem cei mai mari şi cei mai frumoşi din zonă, dar nici nu suntem ultimii. Doar ungurii ne depăşeşc ca nivel de trai, şi nu cu mult. Pe date oficiale, salariul mediu net de la ei era în noiembrie de vreo 480 de euro, din cauza prăbuşirii forintului, faţă de 600 de euro acum vreo doi ani. Criza e grea pentru toţi.

* datele sunt de pe site-urile serviciilor de statistică naţionale ale statelor respective, cu echivalarea valorilor în euro

Franck